Pa-pa 2014 - bun venit 2015

A mai trecut un an, nu mai este mult până în clipa în care clopotele o să răsune ca să vestească..nu o nuntă, ci un nou an. Și așa cum obișnuim la final de an facem un bilanț, ne credem contabili măcar pentru o zi și vedem cam cu ce ne-am ales după ce s-a scurs atâta timp din viața noastră.

2014...un an la începutul căruia nu mi-am propus nici un obiectiv. Pe lista mea se aflau doar două lucruri: 1. să obțin permisul de conducere; 2.să fac cât mai multe lucruri pe care până în acest an nu am reușit sau nu am avut curajul să le fac și atât de mult spațiu liber.

Acum la final de an pot spune că multe s-au mai întâmplat, poate chiar prea multe pentru un an în care lista obiectivelor tindea mult spre zero. Am reușit să obțin carnetul, am reușit să fac gesturi și lucruri de care nu mă credeam în stare.

A fost pe drept un an în care am învățat că nu există certitudini, că oamenii mint mai des decât respiră, pe sine, pe alții. Că acceptăm să fim mințiți doar pentru câteva clipe de amăgire, doar pentru că vrem ca această lume să fie mai bună. Că poți privi de n ori aceeași priveliște și de fiecare dată să o faci cu alți ochi. Că pentru a iubi îți trebuie curaj, dar nu mai mult decât pentru a ierta. Că a fi fericit nu e n scop final ci e o alegere de a trăi fiecare clipă. Că ne pregătim prea mult pentru anumite clipe pe care apoi uităm să le trăim căci ne gândim la consecințe.

Am învățat să pierd oameni și lucruri, am învățat să primesc și să dăruiesc fără a cere nimic în schimb. Am învățat că oamenii nu îți pot citi gândurile și nici nu îți pot face surprize plăcute, ci te pot surprinde în cel mai frumos mod de care sunt în stare. Că există și rău dar și bine într-un singur om, în doze diferite și doar de mine depinde ce vreau să văd. Că dacă vezi numai negru și gri în jurul tău ești mai orb decât cel care întradevăr nu a avut fericirea de a vedea, dar se folosește de imaginație și te depășește cu mult. Că încrederea nu se cumpără, nu se câștigă și nu se pierde ea pur și simplu este sau nu.

Că în viață întâlnești oameni de la care ai de învățat, oameni care uneori îți oferă o lecție și apoi pleacă, oameni care te anunță când te părăsesc, alții care pleacă și vin fără să ceară permisiunea de a intra în viața ta.

Am învățat că mai am multe de învățat despre mine, despre oameni, despre viață, despre tot ce mă înconjoară.

În 2015...o da, în acest an am planuri mari. În 2015 o să cresc mare, o să mă întâlnesc cu varianta mea matură, cu acel EU care nu permite să fie călcat în picioare, care spune NU dacă asta simte, care nu cedează decât dacă întradevăr i se demonstrează că se merită. O versiune a mea care triază, acționează din impuls și se adaptează din mers la tot. Care zâmbește dacă nu dintr-un motiv bine întemeiat măcar pentru a îi face curioși pe alții. O versiune care crede în reversul medaliei, care atunci când pierde nu e afectată și nu e impresionată nici de dezamăgiri, care știe să câștige și care se retrage atunci când vede că nu are cu cine se complica.

Dar obiectivul care deține un loc fruntaș este acela de a fi ”the one” în viața cuiva. Nu  așa cum vor unii: amanta perfectă, dama de companie cu care să se afișeze în fața ”prietenilor”.Nu...nu, nu...anul următor dacă crezi că mă poți face să simt mai mult decât gândesc, dacă crezi că îmi poți oferi locul pe care îl merit atunci ai o șansă să mă însoțești pe drumul vieții cel puțin un an sau mai mult în funcție de obiectivele pe 2016. Dar dacă consideri că merit multe dar nu îmi poți oferi nici măcar jumătate din cât crezi că merit atunci e mai bine să te retragi, căci de mințit mă pot minți și singură și pe cuvânt o fac cu mai mult tact și șarm decât mulți alți amatori.

Vouă vă doresc ca în 2015 să aveți curajul de a experimenta tot ce e nou și provocator, de a zâmbi des până devine un obicei și de a începe fiecare zi cu entuziasm și mulțumind pentru o nouă șansă.

Dorinte

     Nimic nu e mai frumos decât să trăieşti o viaţă plină de surprize plăcute. Poţi să îi scrii Moşului timp de 26 de ani, 8 ani să îţi doreşti un singur lucru, dacă lui i se pune pată să îţi îndeplinească dorinţa după 6 ani şi 6 luni, atunci nimic nu se poate face înainte. Nu contează atât de mult dacă chiar e ziua de Crăciun atunci când primeşti un cadou..o zi specială poate fi în fiecare zi, dacă ştii să dăruieşti suficient şi să primeşti.

     Anul acesta nu i-am scris Moşului, deoarece lumea comercializează mult prea mult această sărbătoare. Dar, se pare că Moşul a primit scrisorile mele din anii anteriori, ba mai mult şi-a reparat şi GPS-ul şi ca tot tacâmul să fie complet s-a gândit să mă viziteze în avans. 

     Râdem, glumim..dar, de fapt şi de drept, viaţa mi-a demonstrat încă o dată că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, nici măcar cu o secundă mai devreme. Trăim mereu făurind dorinţe şi suntem de-a dreptul supăraţi şi iritaţi că nu se îndeplinesc atunci când pocnim noi din degete. În realitate acele dorinţe au de fapt un anumit termen de valabilitate pe care nu îl stabilim noi, ci altcineva şi am face bine ca din momentul în care întoarcem cheia unei dorinţe şi timpul acesteia începe să se scurgă să ne bucurăm de ceea ce ne oferă viaţa, să zâmbim şi să nu ne pierdem speranţa.

    Ne putem dori atât de multe lucruri pentru care nu suntem încă pregătiţi sau care ne pot face rău inconştient şi ar trebui să îi mulţumim divinităţii că mai intervine câte un pic, nu degeaba are Moşul  dedicată o singură zi pe an şi nu e în fiecare zi ziua sa.

     Poate că ne dorim să plecăm din viaţa unora sau să ne schimbăm de azi pe mâine, poate ne dorim să uităm prin ce am trecut şi să o luăm de la capăt într-un loc străin, poate că ne dorim să păşim spre o viaţă nouă şi să schimbăm ceea ce nu poate fi schimbat...şi poate pierdem prea mult timp cu dorinţe şi uităm să trăim surprizele fiecărei zile. 

    Cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, nu vă doresc nici mese îmbelşugate, nici linişte prea multă, pace neînţeleasă şi tot tacâmul de urări rostite doar pentru a emoţiona pe moment, anul acesta vă doresc să aveţi parte de multe surprize plăcute şi cel mai mult vă doresc să aveţi curajul şi tăria de a trăi clipele vieţii aşa cum merită...căci cu nici una nu vă veţi mai întâlni...eventual veţi putea avea un deja vu, dar nici un bună dimineaşă nu va mai fi la fel ca cel de azi.

Cât mai multe zâmbete să vă lumineze chipul în aceste zile!

...

Mă pierd printre oameni, gânduri, rânduri, priviri. Mă pierd în această junglă pe care o numim lume, O junglă în care nu am învăţat încă că, pentru a supravieţui trebuie să îl ajutăm pe cel de lângă noi să supravieţuiască.

Mă uit în jur şi văd atât de multă tristeţe, atâtea feţe schimonosite, şi nu de frig sau de ani, oameni încruntaţi, oameni care vor şi aleg să fie răi.

Te miri cum de ai ajuns să fii înconjurat de oameni care se fac numai că te ascultă, că te iubesc, că te îmbrăţişează sau că te sprijină la greu. 

Te simţi pierdut tocmai acolo unde ar trebui să te simţi în siguranţă, te rogi şi implori zilele să treacă în speranţa că undeva într-un viitor incert ceva o să se schimbe în bine. Constaţi cu fiecare zi că nu e aşa, că viitorul ăla roz din vise nu prinde contur şi în realitate, nu, nu...creştem şi visăm mai puţin, simţim şi mai puţin...dar ne şi perfecţionăm, căci ne pricepem de minune să ne prefacem, să simulăm şi să jonglăm...şi toate acestea până în momentul în care singurul lucru care te înconjoară e un zid rece, care uşor, uşor ne induce o stare de claustrofobie.

Într-o lume în care contează mai mult grijile, în care punem preţ mai mare pe faptele şi evenimentele care au fost şi asupra cărora nu mai avem nici o putere, în care uităm să comunicăm, să simţim, să apreciem, să ne bucurăm de ceea ce avem şi gonim în disperare după lucruri care la un anumit moment nu ne mai sunt de folos, în această lume ne pierdem în primul rând pe noi, şi apoi pe cei dragi nouă, la prima virgulă pusă în locul în care nu trebuie şi la fiecare glumă spusă din neatenţie dar, cu intenţie şi direcţie precisă.

Ne pierdem tocmai atunci când ar trebui să ne regăsim, ne pierdem după ce nu trebuie mai des decât ne pierdem după zâmbete şi asta ar trebui să ne dea de gândit.

Fără titlu

Poate că ne împiedicăm adesea de un ciot prea mic, de o denivelare, de un cuvânt sau de un lucru ce a fost aruncat la momentul nepotrivit în calea noastră. Şi noi, în firea noastră egoistă ne gândim că mai bine ne facem luntre şi punte decât să ne amuzăm de fază. Şi aşa mai pierdem, una din cele mai preţioase clipe din viaţa noastră şi după ea şi altele în şir indian.

Uneori vedem negru în faţa ochilor, doar pentru că îi lăsam pe alţii să ne strice buna dispoziţie, alteori, începem să scoate fum pe nări şi pe urechi( acesta e stadiul înainte de cel final, după începem să sfârâim) din cauza gândurilor noastre prea multe, prea ciudăţele şi prea, prea de toate. 

Uneori ne trezim pur şi simplu invers, pentru că în somn Moş Ene a reuşit să ne răscolească prin cutia gândurilor interzise şi s-a oprit la un pahar cu Inconştientul, alteori ne uităm în jur şi pentru că privim ca neştiutorii numai înainte, de frică ca nu cumva fericirea să vină din lateral, ne lăsăm încărcaţi cu energie negativă de oamenii cu prea multe preocupări pentru ceva ce e stabilit şi predestinat de univers.

Poate că uităm prea des cât de scurtă e viaţa şi cât de efemere sunt lucrurile, poate că ne lăsăm obsedaţi de lucruri fără noimă în realitate, dar cu un lipici şi o sclipire aparte, ce ne fură minţile. Poate că omitem de prea multe ori, că viaţa noastră nu e altceva decât un cumul al unor momente şi întâmplări care ne sunt dăruite şi care ne fac mai buni, indiferent de valenţa lor.

Uneori avem nevoie de prieteni, alteori de  momente de linişte cu noi, de cele mai multe ori de o intervenţie divină.

Poate că ne pasă prea mult de  cum o duc alţii şi uităm astfel noi să trăim, poate că ne urâm zilele sau ne dorim o nouă viaţă şi de restul o caramică rusească cu gust intens de iubire.

Poate că o persoană ne iubeşte, şi pentru simplu fapt că nu o face aşa cum ne imaginăm noi că ar trebui, o ignorăm. Poate că nu ştim unde să privim şi ce să alegem şi ne lăsăm prea mult conduşi de poate, dar, uneori ne trezim şi constatăm că multe se pot întâmpla şi multe poate omul îndura, dar, ceea ce nici măcar timpul nu poate vindeca este singurătatea. Căci timpul şi singurătatea par a fi atât de mult asemănători cu luna şi soarele, mereu se aleargă, mereu se urmăresc, mereu se completează aparent, dar niciodată nu se contopesc.

Deoarece uneori, trebuie să fim suficienţi de demni încât să recunoastem că avem nevoie de puţină magie ca să ne trăim anii, şi nu oricum, ci cu cineva alături...de puţin praf şi o piedică bună..:))..vă pup ..pa...pa..poate că o să ne auzim curând..

Schimbare

Mă pierd adeseori, pe drumuri cu cărări mai puţin bătătorite, mă rătăcesc printre cuvinte rostite la o ceaşcă de cafea, mă abat de la reguli şi prefer să fac propriile greşeli, doar pentu a trăi mai intens. Dar, de cele mai multe ori mă pierd în privirile oamenilor. Căut în ele ceea ce gura nu poate rosti şi nici mâna nu poate semna pe hârtie. 

Nu caut adevărul, prefer o minciună frumoasă, spusă cu mult tact. Decât să mă răneşti cu un adevăr care lasă cicatrici, mai bine mă minţi cu stil. Nu mai caut de ceva timp adevărul, chiar dacă uneori mă prind că sunt minţită, nu mă răneşte asta, ci mă amuză. La ce bun să am o viaţă şi să o irosesc căutând un adevăr pe care s-ar putea să îl neg. Nu, nu...de ceva timp prefer să simt...Mi s-a reproşat de multe ori că gândesc prea mult..poate e timpul să mă schimb. Garantat nu o să fie o schimbare ce se produce de azi pe mâine, s-ar putea ca pe drumul schimbării să mă răzgândesc şi să pornesc pe alt traseu. Ceea ce e cert e că în ultimele 2 luni din acest an mai am câteva lucruri importante de făcut, mai am câteva capitole de închis, de revizuit unele şi de deschis altele. 

Poate că nu am ştiut să învăţ din lecţiile vieţii la timp şi de aceea mi se repetă aceeaşi poveste sub un alt ambalaj. Nu mă plâng, uneori mă prind mai greu, dar şi când mă prind garantat se simte.

Simt nevoia de schimbare, oamneii din jurul meu se schimbă într-un ritm ameţitor, mă opresc uneori, mă asez pe o bancă şi privesc uimită în jurul meu, parcă nu aş aparţine locului, cu toate că am renunţat la multe ca să mă întorc aici. Mă agăţ de oameni şi când le ofer toată încrederea, mă trezesc că ei îşi iau zborul spre alte zări. Nu e vina lor, e a mea, cred prea mult în iubiri adevărate, prietenii fără cusur şi gesturi făcute din inimă. Dar, mă voi schimba. Am spus de mii de ori că sunt o fiinţă care se adaptează repede la un mediu nou. Aş fi preferat să fiu acceptată aşa cum sunt, dar, aşa cum mă pot adapta mă pot şi preface. 

Nici nu o să îţi dai seama când se va produce schimbare, dar, sigur privirea ta în care îmi place atât de mult să rătăcesc, va fi prima care va simţi schimbarea.

Mi-am dorit prea mult şi prea multe de la viaţă, e timpul să accept viaţa şi să mă prefac că simt mai mult, până la urmă poate voi reuşi chiar să simt cu adevărat. Nu promit că nu o să mai gândesc şi nu o să mai analizez, ci promit că nu o să se mai observe cât de mult şi des fac asta. Până la urmă nu degeaba am soft masculin, aşa cum îmi spunea una din persoanele dragi mie, pe care am întâlnit-o întâmplător în acest an şi care reuşeşte de fiecare dată să mă facă să zâmbesc. 

Atunci când vei vrea să vorbeşti cu versiunea mea de azi să îţi aduci aminte, că schimbare a avut loc cu un motiv şi nu oricum, pentru că nimic nu e întâmplător în viaţă, ne amăgim doar că aşa ar fi.

Ganduri de toamna

E toamnă iar, o toamnă încărcată cu atât de multe sentimente în contradictoriu. Au trecut deja 10 luni din acest an, luni în care nu mi-am propus multe lucruri, dar în care am îndrăzni să fac anumiţi paşi spre necunoscut.

E a 26-a toamnă din viaţa mea, şi sper să nu mă opresc la ea, dar cine ştie ce ne rezervă viitorul. 

De 26 de ori am încercat să te iubesc, am încercat să privesc acea parte frumoasă a ta, dar, tu, te-ai încăpăţânat de fiecare dată să îmi arăţi că frumosul, pentru a fi întreg, trebuie să aibă şi o parte întunecată.

Îmi amintesc cu drag prima noastră amintire memorabilă. Erai atât de frumoasă în culorile tale arămii, cu ceva nuanţe roşiatice şi galbene, cu iz puternic de fum, înconjurată de oamenii plini de viaţă, care se adunau la un pahar de must în prag de seară. Apoi, cu timpul frumuseţea ta, parcă a început să se prăfuiască, aduceai din ce în ce mai des ploi reci în plin septembrie.

Oamenii ce te înconjurau au devenit mai îngânduraţi şi mai abătuţi, iar treptat treptat te-au părăsit. Au plecat cu desaga lor în băţ, spre alte zări în căutarea unei alte toamne, mai misterioasă...sau poate doreau doar să te regăsească. Au uitat că tu nu te-ai prăfuit singură, ci că acea haină cernită e rezultatul atâtor asupriri. 

În fiecare an, îmi aduceai aminte că trebuie să îmi creez un drum în viaţă, că trebuie să învăţ să visez, să învăţ să iau viaţa în piept. Să merg la şcoală cu paşi repezi, căci frigul începea să îţi fie prieten drag. Dar, vezi tu, că de fiecare dată m-ai făcut să mă entuziasmez la început, ca mai apoi să mă arunci într-un abis. Şi m-ai păcălit aşa ani la rând şi am plecat să te privesc şi de pe culmile Ieşilor şi te-am implorat ani şi ani  să îmi acoperi inima cu ceva, cu ceva mai mult decât nişte frunze căzute în vânt.

Şi te-ai lăsat înduplecată şi m-ai făcut să mă îndrăgostesc în plin noiembrie, dar mi-au lipsit plimbările pe covoare de frunze, mi-au lipsit oamenii frumoşi...şi în final în octombrie te-ai decis să îmi iei înapoi ceva ce mi-ai dat cu atâta greutate, ceva de care nu m-am putut bucura, căci, de, ai vorbit cu suratele tale, celelalte anotimpuri, şi iţele urzelilor voastre au fost atât de încâlcite încât m-ai determinat la un moment dat să renunţ şi să trec peste.

Acum, iar mă sărăceşti...m-ai  despărţit de un om atât de frumos alături de care am te-am desoperit şi inevitabil îndrăgit. 

Nu pot spune că suntem prieteni la cataramă, dar nici duşmani nu suntem, ne leagă o veşnică nostalgie şi când eşti tu în preajmă singurul lucru pe ca mi-l doresc e ca inima mea să fie a acoperită cu ceva mai mult decât umbra ta.

Adio, bunicule!

Se spune că în această viaţă ne alegem o persoană de sex opus care să ne fie model, pe care o admirăm şi care ne este un fel de înger păzitor pe acest pământ. Un tipar, în funcţie de care mai departe ne alegem partenerul de viaţă şi oamenii ce ne înconjoară.

Pentru mine, tu, bunicule, ai fost tată, model, prieten, partener de şah sau alte jocuri, partener de drum, căci câte drumuri nu am străbătut noi împreună, cel mai bun povestitor, persoana care ştia cele mai multe despre natură, cea care a ştiut să lupte cu zâmbetul pe buze cu boala şi lista continuă, căci ce nu ai reuşit tu să întruchipezi. Ai fost acea persoană pe care, nici până în ziua de azi nu am reuşit să o înlocuiesc cu un alt model.

Viaţa poate atât de uşor să fie asemănată cu un joc de şah, căci tu erai un iubitor al acestui sport, care presupune calm, tactică, înţelepciune şi agilitate. De la tine am învăţat că pot primi şah, chiar şi în repetate rânduri de la viaţă, dar că mă pot şi apăra în aşa manieră încât să nu primesc mat, ci cel mult să fie pat.

Dar, ai decis în aceste zile să pleci de lângă mine...m-ai aşteptat, dar când m-ai văzut singurul lucru pe care l-ai făcut a fost să îmi oferi o mângâiere caldă şi să mă cuprinzi cu privirea, ca mai apoi acea privire să mă fixeze pentru o ultimă dată. Şi nu am apucat să îţi spun cât de multe am învăţat de la tine şi nici cât de mult ţin la tine. 

Ai uitat să mă întrebi dacă eu sunt pregătită să îmi iau rămas bun de la tine şi sincer, nu, nu sunt, pregătită să îţi spun rămas bun. Cred că mai aveam nevoie de mult timp pentru a putea face acest pas. Aveam nevoie de tine lângă mine,pentru mult timp, încă, căci tu ai fost cel care m-a învăţat atât de multe. M-ai învăţat că în viaţă trebuie să ai mereu un gând bun de oferit, că poţi dormi liniştit noaptea atâta timp cât conştiinţa ta este curată, atâta timp cât nu ai făcut rău oamenilor din jurul tău, şi că poţi fi tu, într-o lume plină de haos, întoarsă pe dos, poţi fi diferit. 

De la tine am învăţat că în viaţă poţi fi fidel unei singure persoane şi o poţi iubi o viaţă, poţi trăi cu ea 60 de ani şi privirea ta poate străluci la fel de intens de fiecare dată când priveşti spre partenerul tău de viaţă, care ţi-a dăruit doi copii.

Am învăţat atât de multe încât mi-ar trebui kilometri de tuş, atât de multe iar, eu nici măcar nu ştiu dacă am apucat vreodată să îţi mulţumesc aşa cum trebuie pentru tot ceea ce mi-ai oferit. Dar, să ştii că mereu te voi aprecia pentru ceea ce ai fost şi mereu te voi păstra în amintire şi îţi mulţumesc pe această cale pentru tot ce mi-ai oferit şi pentru faptul că m-ai ajutat să îmi formez o coloană vertebrală.

Drum bun în noua ta călătorie bunicule, sper să nu mă uiţi aici, căci eu mă voi gândi mereu la tine şi te voi păstra în amintire şi voi povesti despre tine ori de câte ori voi avea ocazia. Poate că nu am apucat să îţi spun că te iubesc şi că deja îmi e dor de tine, de sfaturile, de privirea ta, de ironiile tale spuse cu dragoste, de poveştile tale, de tine acel bătrân care a dat culoare vieţii mele.

Adio...poate cel mai greu cuvânt pe care l-am spus până acum...adio, bunicule.

Vine o zi...

Şi vine o zi in viaţa ta...când iei decizii de capul tău pentru că părerile din jur sunt mult prea împărţite şi nu te ajută deloc să te orientezi bine în spaţiu...e acea zi în care dorinţa de a face ceva nebunesc, care să te scoată din zona ta de confort, urlă mai tare decât îngeraşul de pe umărul drept şi te apuci să faci lucruri pe care speri că nu o să le regreţi mai târziu, dar pe care garantat vrei să le trăieşti, chiar dacă măcar o dată în viaţă, chiar dacă consecinţele lor s-ar putea să te copleşească la un moment dat. Însă ceea ce e mai important e că acum ai făcut ce ţi-a dictat inima şi ai făcut ceea ce mulţi nu ar fi avut curajul să facă.

Vine o zi în viaţa ta în care decizi să te îmbeţi cu cineva drag ţie, doar pentru a te descărca de toate acele sentimente care te-au încărcat cu energie negativă,chiar dacă durează 26 de ani să-ţi faci acest curaj.

Vine o zi în care pentru simplu fapt că viaţa ţi-a arătat doar o parte tristă a sa, decizi ca tu să faci de acum regulile.

Vine o zi în care realizezi, că dacă tot ajungi în stadiul de a îţi pierde conştiinţa pentru fracţiuni de secundă şi te trezeşti pe jos, e mai bine ca tu să te ridici râzând şi să continui, chiar dacă trupul tău tremură şi nu de emoţii, chiar dacă inima ta goneşte nebuneşte şi nu pentru că simte ceva, ci pentru simplu fapt că, da, bătăile sale într-o viaţă de om sunt numărate.

Vine o zi în care regulile după care te-ai ghidat se schimbă sau simţi tu nevoia să le schimbi, îţi rămân principiile acelea solide, dar le poţi respecta şi pe ocolite.

Vine o zi în care tot ceea ce contează este ca tu să ai conştiinţa curată şi să fii împăcat cu gândul că, tu, nu ai făcut rău nimănui, iar ceea ce spune lumea să fie pentru tine doar vorbe în vânt sau glume spuse într-o doară.

Vine o zi în care un om cu ochii sinceri şi jucăuşi îţi spune să reaprinzi o candelă a speranţei, căci drumul parcurs, deşi pare a fi kilometric, reprezintă doar o distanţă nesemnificativă din punct de vedere statistic din ceea ce poţi parcurge.

Vine o zi în care iţi dai seama că poţi avea cei mai mulţi bani şi să fii sărac, dar poţi avea copii frumoşi în jur şi oameni minunaţi care să îţi umple viaţa de bogăţii.

Vine o zi în care decizi să te laşi purtată de val....doar pentru că....îţi permiţi să ieşi din tipar, că doar nu degeaba îţi spun toţi că eşti atipică.

Vine o zi în care zâmbeşti doar pentru că...poţi şi mai mult de atât poţi face haz de necaz, doar pentru că tu, eşti tu şi acel tu poate mai multe decât îşi poate imagina cineva.

O comanda, va rog!

   Aloooo! Sper că am sunat unde trebuie...Aş dori să dau şi eu comandă de un accesoriu la braţ, în unele limbaje i se mai spune şi bărbat, de aceea o să folosesc şi eu această denumire, ca să nu existe confuzii cu privire la sistemul de referinţă. Vă rog să îmi notaţi cu atenţie cerinţele. Vă mulţumesc anticipat pentru atenţie!

     Aş dori să nu fie nici prea scund, nici prea înalt, nu vreau un narcisist, dar nici o persoană care e certată rău cu apa şi alte lucruri ce ţin de igienă, nu îl doresc nici prea popular, dar nici pustnic nu îl vreau, dacă a ales un drum, de ce să îl dezorientăm.

     O să mă întrebaţi ce vreau până la urmă, ei bine, da, vreau o persoană care să aibă atitudine, şarm şi o inteligenţă care să depăşească pragul de precaritate. De ce?!..Pentru că nu vreau o persoană cu care să împart doar câteva minute, ci una cu care să împart ani.

      Vreau pe cineva care să mă surpindă şi alături de care să devin pe zi ce trece mai bună. Dacă nu reuşeşti să faci asta înseamnă că reuşeşti de minune să fii un accesoriu, iar eu am nevoie de un bărbat...Oups..Cum? Am sunat la teleshoping? Păi, bineînţeles? Ce nu mai aveţi pe stoc bărbaţi? Cum? la teleshoping niciodată nu aţi avut aşa ceva...ce dezamăgire..Şi eu care am crezut că la supermarket poţi să îţi găseşti un partener...Oare cum o să reacţioneze ceilalţi când o să le spun că nici aici nu mi-am găsit pe cineva. Hmmmm....

     Oricum am încercat...la fel cum mulţi au încercat să îmi fure inima, unii au reuşit să îmi devină foarte buni prieteni, alţii pur şi simplu au ales un drum care nu ne era comun. Încă nu am reuşit să întâlnesc acea persoană care să îmi fure gândurile şi care să îmi invadeze timpul...ce e drept nici nu îl caut cu ardoare, îl primesc cu braţele deschise dacă e să fie să ne întâlnim, dacă nu, pentru curioşi, să ştiţi că îmi e foarte bine aşa cum e, e loc de excelent, dar la timpul său. Momentan cică sunt tănârâ, astăzi o persoană mi-a spus că am 15 ani şi cu greu  am reuşit să o conving că am 26, toţi unul şi unul trăiţi poate mai intens decât ar părea aparent.

În concluzie, fizicul ţine cu mine, spiritul se modelează...iar, inima e de gheaţă pusă la păstrare....:))))...pentru limonada de lămâi oferită de viaţă :)))))

Intamplator

   S-au dus momente unul şi unul de când nu ne-am mai auzit, aş avea atât de multe să vă spun încât o singură pagină e neîncăpătoare. Am tot vrut să scriu în câteva seri, despre cum e vara pe la noi anul acesta, despre haosul din viaţa mea, despre analize şi rezultate ciudate, despre acest câmp atipic şi atopic ce sunt eu(cică aşa mă văd unii...oups), despre oamenii frumoşi din viaţa mea, despre întâmplări fără vreun rost aparent, despre copii, despre oameni în general, despre viaţa asta ce e atât de asemănătoare cu un carusel, despre vârtejul zilelor noastre, dar netul nu mi-a fost tocmai prieten şi m-a abandonat tocmai atunci când pitici de la mansardă erau plini de inspiraţie şi entuziasm, dar ce să-i faci asta e, "păţăşti" vorba unui amic.

    În ultimele luni nu prea am reuşit să îmi încarc bateriile, de aceea chiar şi pe faţa mea poţi citi fără mare greutate "low battery", să nu mai spun de ochii împăienjeniţi şi plini de un gol nemuritor. Dar, în ciuda acestor lucruri, am reuşit să mă plimb, că pentru mine şi naveta e o plimbare, am reuşit să petrec timp valoros cu nişte oameni minunaţi despre care o să vă povestesc cât de curând în detaliu. Până atunci însă, în această săptămână, ca să începem cu evenimentele mai recente, s-au întâmplat, întâmplător s-au cu un pic de ajutor două mari întâmplări. Prima este aceea că m-am dus să-mi văd îngeraşul, iar a doua că am întâlnit un băieţel. Un puşti cu două baloane pe post de aparat de fotografiat, care într-o banală staţie de autobuz s-a gândit să îşi îndrepte obiectivul spre mine. L-am surpins cum îi povestea tatălui său: "Uite doamna are un zâmbărici pe tricou, nu e aşa că e frumoasă, şi uite am reuşit să îi fac o poza chiar reuşită". Tatăl îşi îndreptă privirea şi mă fixă pentru un moment, iar apoi se uită la fotografia care cică imortaliza un zâmbet furat de un copil pe faţa mea acompaniat de un zâmbet pe tricou şi îl aprobă cu multă seriozitate pe puşti, "e chiar reuşită fotografia". "Atunci o să îi mai fac două", "A venit autobuzul" "Bine, zâmbiţi vă rog, o ultimă fotografie, ca amintire".E imposibil să refuzi o aşa ofertă şi e greu să nu te uiţi aşa un pic hipnotizată după un asemenea boţ de humă. Şi uşile se închid, iar tu te uiţi la o mânuţă ce se pierde în zare şi la un chip ce nu încetează şă-ţi surâdă.

   Două lucruri m-au frapat, tatăl care era om aparent foarte dur cu tatuaje, muşchi şi o privire ce sfredelea orizontul, dar care pentru acest copil devenea un om sensibil şi plin de viaţă şi puştiului cu imaginaţia şi francheţea sa. Mai rar în ziua de azi, dar, atunci când întâlneşti aşa ceva pur şi simplu parcă-pacrcă un licăr de speranţă  prinde contur în haosul zilelor noastre.

   Pe data viitoare, să sperăm că o să fie curând, căci am multe să vă spun, până atunci cât mai mulţi zâmbărici coloraţi să vă invadeze viaţa.

Sophia

Să vă spun, să nu vă spun...dar, hai că vă spun..a fost o dată ca niciodată..aşa încep poveştile şi aşa începe şi viaţa omului.

 Cu: a fost o zi, în care decizi că lumina acestei lumi, pur şi simplu are mai mult farmec şi doreşti să faci parte din miracolul vieţii pe pământ. Şi atunci când decizi asta...îţi alegi un înger păzitor, pe care mai târziu o să îl numeşti mamă şi mai alegi ceva, mai alegi un omuleţ pe care să îl faci fericit până la Doamne Doamne şi înapoi de un miliard de ori pentru simplu fapt că l-ai ales. Asta am simţit şi eu, de când te-am văzut prima oară, o imensă bucurie ce nu poate fi descrisă în cuvinte, o binecuvântare aparte şi o iubire sinceră şi dezinteresată ce vine dintr-un mic îngeraş care are o inimioară atât de mică dar care are o iubire atââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââât de mare, de fapt chiar mult mai mare ca să poată fi descrisă.

Sophia, nana nu are acum multe cuvinte la ea şi asta pentru simplu fapt că eşti o mică comoară care pur şi simplu laşi omul mut de admiraţie. Eşti încă mică şi nu realizezi ce impact ai asupra oamenilor, dar o să vezi tu mai încolo că cineva de acolo de sus te iubeşte şi te-a înzestrat numai cu calităţi şi lucruri minunate pe care o să le descoperi de-a lungul vieţii. Îţi doresc să îţi păstrezi această inocenţă, să ai acel zâmbet pe chip şi acea luminozitate aparte toată viaţa, să treci cu fruntea sus peste greutăţile vieţii, vei avea că de nu, nu s-ar mai numi viaţă, să iubeşti sincer şi dezinteresat, să nu îţi fie frică de sentimente, să iubeşti viaţa şi oamenii şi să faci lucrurile cu drag şi entuziasm. Să faci orice îţi doreşte şi pofteşte inima numai să ai grijă să nu lezezi conştiinţa celor din jur şi mai ales să ai tu, o conştiinţă curată. Cam atât îţi transmite nana acum.

P.S.: nu uita, că după mami, nana te iubi-dubi cel mai mult...atât de mult încât îi vine să strige în gura mare eşti iubibilă, Sophia!

De 1 iunie

Şi undeva acolo, în trecutul tău o să te întâlneşti cu copilul ce ai fost cândva. O să te întâlneşti cu acel eu care era mereu pregătit să-l înfrunte pe Bau-Bau, indiferent de forma în care se înfăţişa. 

Acel tu în miniatură, care râdea şi credea în bine, care iubea sincer şi dezinteresat, care era curios şi dornic să afle cât mai multe lucruri despre ceea ce îl înconjoară.

Copilul acela, care uneori ţipă din răsputeri şi încearcă să se facă auzit, care încă luptă cu toate grijile vieţii de azi şi care e acolo să te ajute să treci peste cel mai mare impas făcând haz de necaz. 

Dar, cel mai mult îi dai voie să se exprime atunci când eşti înconjurat de oameni în miniatură, de acei îngeraşi care încă nu au fost înveninaţi de toate aceste aparente realităţi ale vieţii, pe care le numim ştiri, bani, putere, poziţie socială şi locuri de faţadă. Atunci el preia un pic controlul şi te readuce pe acel tărâm al copilăriei, un tărâm în care te retragi chiar fără să conştientizezi de fiecare dată când dai de greu, de fiecare dată când un miros plăcut încărcat de amintiri îţi gâdilă nările, de fiecare dată când un lucru, un gând, o situaţie, un eveniment sau o persoană reuşeşte să descifreze parola copilăriei tale. 

O copilărie care uneori e plină de culoare şi zâmbete, alteori e sumbră şi încărcată cu poveşti care nu au un happy end sau al cărui sfârşit încă îl mai aşteptăm. Dar, de fiecare dată copilăria a fost guvernată de o putere a binelui, frumosului, a puterii de a dărui fără a aştepta ceva în schimb.

Nu ştiu cam ce aţi făcut voi în acestă zi, sper că măcar un pic aţi râs din inimă şi v-aţi "prostit" aşa ca în copilărie. Eu am fost trezită azi cu un pupic pe frunte, dat de mama mea şi un "la mulţi ani" şoptit la ureche, ea urma să plece, dar, gestul acesta pur şi simplu mi-a făcut ziua mai bună. 

M-am trezit, am făcut un mic dejun pe care l-am savurat cu sora mea, apoi am depănat ceva amintiri şi am pus ţara la cale. Pe la amiază am decis să le fac o vizită bunicilor. Şi ghici?! Bunica mă aştepta cu o adevărată delicatese: căpşuni cu smântână şi mămăliguţă, un adevărat răsfăţ pentru papilele gustative, o întoarcere în trecut. Am jucat o partidă de şah cu bunicul meu, el e cel care a dat o semnificaţie aparte copilăriei mele. E cel care şi-a pus amprenta asupra mea şi care m-a învăţat atât de multe lucruri despre viaţă, despre ce înseamnă să fii om, ce înseamnă să priveşti şi să asculţi natura şi mai ales să respecţi oamenii. Cuvintele sale, rostite cu greu, are o vârstă şi a suferit destul de multe în ultima vreme, mi-au umplut ochii de lacrimi: La multi ani...că doar e 1 iunie azi! însoţite de specificul său râs, uşor ironic, care e ca o semnătură a sa. Da, da încă mai am putere să mă amuz de viaţă. Cuvinte rostite cu greu, dar care m-au făcut pur şi simplu să mă întorc şi să las loc lacrimilor, el nu are voie să mă vadă cu lacrimi, el e cel care trebuie să mă vadă râzând, bucurându-mă de viaţă.

Apoi am mai făcut un popas la nepoţeii mei. Omuleţi în miniatură plini de energie şi de recunoştinţă faţă de tot ceea ce îi înconjoară. Am primit o îmbrăţişare furtunoasă şi am fost mai mult obligată să îi spun nepoţelului meu de mai multe ori "la mulţi ani!" că doar azi e ziua mea, tu ştii asta? e ziua mea şi pot să fac aproape orice..şi în celelalte zile ce faci?...la fel şi începe a râde zglobiu.

Şi după atâtea evenimente frumoase, m-am retras la căldură. E o vreme mohorâtă, dar acum 3 ani, exact în aceeaşi zi, eram în Grădina Botanică din Iaşi şi făceam pe animatoarea de copii împreună cu o gaşcă de oameni frumoşi. Eram voluntari în pictat feţele copiilor, premiat, supravegheat şi amuzat copii mici sau mari. Iar, la final am fost răsplătite, noi fetele, de către băieţi cu câte un trandafir frumos şi o vată de zahăr ars. Ce vremuri frumoase au fost şi vor mai fi am eu un feeling în privinţa asta.

O zi plină de zâmbete şi dacă până acum nu aţi reuşit să faceţi nici o năzbâtie, de dragul copilăriei, încă mai aveţi timp pană la la ora 00:00 când o nouă zi începe şi acel copil o să se retragă în fundal.

Urme

E sâmbătă dimineaţa, un weekend mohorât cu mulţi nori pe cer, cu vânt şi o temperatură care te duce cu gândul la o toamnă târzie. În care singurul lucru pe care vrei să-l faci e să te ascunzi sub pătură şi să leneveşti în compania unor oameni buni sau a unei cărţi.

Pe la 9:50 am decis să vin să văd ce se mai întămplă în această lume virtuală, aşa că am luat o cană de ceai de urzică (nu, nu am renunţat la cafea şi nici nu se v-a inventa acea zi pentru mine, oricând o savurez cu plăcere, dar nevoia mă obligă să mai beau şi ceai, are şi el efectele sale şi te ajută să te strecori în anumite situaţii. Cum ar fi acea situaţie în care gândurile tale aleargă spre locuri interzise când eşti în compania cuiva şi eşti întrebat ce ai?...ceai?...ideală idee, să bem unul....Nu, nu ce ai?...Bine nu bem unul, ce e drept e mai okei o cafea. Nu, m-ai înţeles! Ba da, dar prefer să nu răspund la această întrebare..deci, bem un ceai?) şi am decis să scriu câteva rânduri.

Nu am prea mult entuziasm în ultima vreme lucru care s-a văzut şi simţit, şi ce e drept nici vremea nu mă prea ajută.  

Ieri, mergeam pe stradă cu paşi relativ destul de bine măsuraţi, era frig, dar nu asta conta. Era o vreme cam similară cu sentimentele sufletului meu neclarităţi, nelinişti de toate adunate într-un ghiveci rusesc. Şi cum păşeam eu aşa, a gale, mă încrucişez cu una din persoanele cu care am făcut relativ, recent, cunoştinţă. Un om care se pricepe la oameni, un om cu suficientă experienţă de viaţă, cu calităţi şi defecte, dar cu un simţ al umorului cum rar mai întâlneşti. E o persoană care reuşeşte cam de fiecare dată să-mi fure un zâmbet şi uneori şi câte un sărut pe obraz, are el tehnicile lui, se vede că e versat. Ieri, a reuşit să mă facă să reflectez la viaţa mea mai mult ca oricând. 

M-a făcut să realizez că îmi e dor de acea eu, care râdea din inimă, că îmi e teribil de necesară o îmbrăţişare sinceră, ca simt lipsa  persoanelor frumoase în jur, că nu are rost să fiu tristă, pentru simplu fapt că, anumite lucruri s-au întâmplat fără voia mea. Unele lucruri pur şi simplu se întâmplă şi au un anumit curs pentru că trebuie să lase anumite urme în urmă. "Aşa cum laşi şi tu în inimile oamenilor, iubire scumpă...frângi inima şi apoi pleci ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi mai spui că voi femeile nu aveţi potenţial, şi încă cum:))"

Trebuie să recunosc că sunt poate prea multe urme şi umbre în viaţa mea, pe unele le-a luat valul, pe altele trebuie să le alung eu, altele trebuie pur şi simplu să le las să înflorească. 

De aceea, m-am decis! De azi divorţez, că de convieţuit nu am reuşit, de multe urme, de azi şi nu de mâine, voi învăţa să mă reinventez, voi permite unui alt eu latent să se afirme şi voi fi un eu mai original, de asta pot fi sigură.

Dincolo de dorinţe

     De mult nu am mai simţit atâta "nesimţire" faţă de ceea ce mă înconjoară. De şi mai mult timp nu am crezut că o să mai trăiesc atâta dezamăgire. E ciudat de ironic cum viaţa îţi joacă anumite feste. 

      Se spune că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat o să primeşti. Dar, să nu ne oprim aici, căci şi mai bizară este zicala ce e al tău e pus deoparte. Da, chiar aveţi dreptate, e foarte deoparte şi departe simultan. E atât de bine pitit încât nici o armată FBI nu ar reuşi să descopere acel ceva al me propriu şi personal. Important e că e al meu şi e păstrat bine, adjudecat.

     Dorinţe. Vine ziua ta ...trebuie să îţi pui o dorinţă, te uiţi la stele şi vezi că una străluceşte mai tare, e ea aşa un pic mai atipică,e indicat să-ţi pui o dorinţă, începe anul şi ghici?! dorinţele trebuie să fie semnificative şi minim trei la număr. 

      În viaţă trebuie să ai ceva dorinţe de îndeplinit că altfel mergi aşa fără ţintă fără ţel şi iar nu e bine, sau aşa spune societatea. Şi ai aşa adunate dorinţe fără număr, despre care poţi scrie chiar şi romane. Dorinţe de tot soiul şi de toate naţiile, de le poţi pune pe categorii şi le poţi sorta în funcţie de sezon. Dorinţe de colecţie care, cică, se îndeplinesc în momentul în care Universul doreşte să se amuze un pic, că dă, prea multă monotonie strică. Numai că între cum vedem noi că ar trebui să se îndeplinească aceste dorinţe şi cum prind de fapt ele contur e o maaaaaaaaare diferenţă semnificativă din punct de vedere statistic şi nu numai.

      Şi aşa te trezeşti într-o zi de luni, pe la ceasurile 13 trecut un pic, că tot ceea ce îţi doreşti de fapt şi de drept e să nu te fi educat cu atâta bun simţ, să nu fii atât de empatic şi să nu îţi pese atât de mult de consecinţele faptelor tale. Şi îţi doreşti cu disperare ca măcar pentru câteva ore să te transformi în acel om lipsit de scrupule care poate sfida până şi moartea pentru câteva momente de libertate totală. Te trezeşti că îi invidiezi pe cei care îşi trăiesc viaţa în funcţie de impulsuri, chiar dacă sunt ele animalice şi chiar dacă trecute prin filtrul conştiinţei devin gânduri/gesturi  interzise. Şi când te trezeşti cu aceste gânduri ceea ce urmează ţine aşa un pic de partea inumanului. Căci te apucă aşa câte o toană să uiţi de toţi şi de toate, să începi să şi ceri nu numai să oferi, să ştergi acei ochelari roz prăfuiţi de atâta drum şi zgâriaţi de atâta vânt şi să admiţi că, da, lumea e rea şi egoistă şi poţi fi şi tu aşa, nu e greu, nu e imposibil, e chiar banal de uşor. Poţi fi aşa şi poţi chiar concura pentru primele locuri.

       Apoi, după câteva momente de tăgadă, te aşezi pe treptele prăfuite ale unei scări şi îi permiţi, pentru a nu ştiu câta oară, vântului să-ţi şteargă lacrimile, pentru că acolo lângă tine nu e nimeni. Şi te apuci să aştepţi şi aştepţi şi iar aştepţi până ce toana dispare şi piticul acela din cap care se tot chinuie de ceva timp să se facă auzit reuşeşte cumva să-ţi transmită un mesaj: tu eşti diferită...şi nimeni nu ştie asta mai bine ca tine.

       Poate că nu e atât de greu să cazi, poate că toate aceste lecţii au un scop, dar de un lucru sunt sigură e sfâşâietor de dureros să nu mai poţi vedea luminiţa de la capătul tunelului, să fii mereu la un pas de finish şi cu toate acestea o forţă nevăzută să te tragă înapoi la linia de start.
    Trebuie să ai un adevarat umor negru ca să mergi mereu contra valului şi să te încurajezi cu replica celor din jur pe care o primeşti în momentul în care spui că vrei o pauză totală, că te simţi epuizat din toate punctele de vedere şi că o reîncarnare ţi-ar prinde bine:"..trebuie să trăieşti ca să vezi cum e, să te îndrăgosteşti, să fii mamă...ca să vezi cum e..." Ca să vezi cum e viaţa: unii cerşesc clipe, alţii le-ar da şi de bunăvoie, unii înţeleg prea multe, alţii nici nu se obosesc...ca să vezi cum e să ajungi în punctul în care tot ce îţi doreşti e să ai o viaţă monotonă, să treacă zilele şi să fii un soi de marionetă a cărei aţe sunt trase doar atunci când e musai şi necesar nevoie.

Acea marionetă zâmbeşte acum, pentru că altceva mai bun nu ştie să facă...şi aşa se nasc regretele.

Cuvinte

     Nici măcar nu ştiu când a trecut tot acest timp, când au trecut anii sau când am trecut de la acea perioadă în care ascultam poveştile unora la realitate. Nu ştiu când, dar cert e un lucru...a trecut şi nimic nu mai poate da timpul înapoi. Ce a fost s-a dus şi ceea ce mai putem face e să ne amintim cu drag de trecut.
     Şi mai ştiu că sunt zile ca acestea când mă trezesc cu un telefon de la un prieten drag pe care nu l-am mai auzit de muuuuuuuuuult, dar care îmi aduce de fiecare dată zâmbete în lanţ. Un prieten care nu omite nici măcar o dată să îmi amintească că ce e al nostru e pus deoparte şi într-o zi când o să ne aşteptăm cel mai puţin o să ne dăm un telefon şi o să râdem pe seama replicilor de genul: îţi mai aduci aminte de acea vreme gri din viaţa noastră? 
       E acelaşi prieten care cândva în trecut, pe la o oră târzie în noapte m-a ajutat să privesc un cer înstelat cu alţi ochi decât o făcusem până atunci şi pentru asta îi mulţumesc. Acelaşi omuleţ care îşi dă seama dacă îmi e bine sau rău din vocea mea sau din răspunsurile cu care pe mulţi îi pot păcăli, dar nu şi pe el. Şi acel prieten drag care în ciuda distanţei şi timpului nu uită să-mi spună o să trecem şi peste asta aşa cum am trecut peste atâtea, pentru că acolo sus cineva ne iubeşte şi mai mult de atât în ciuda aparenţelor chiar nu ne-a uitat.Universul lucrează!

       Dar, să lăsăm Universul să îşi facă treaba, căci se pare că e tare ocupat cu dorinţele atâtor oameni. Important e că m-am pus la rând şi aştept cuminte să văd ce înţelege el din dorinţele mele şi cum le tălmăceşte. Până atunci..hai să povestim niţel de prietenie şi de acei oameni care intră în viaţa ta şi fără prea multe cuvinte îşi fură o bucăţică din inimă şi ceva încredere, te trag în viaţa lor şi îţi dau lecţii pe bandă rulantă.

       Dacă cineva m-ar fi întrebat acum un an în ce constă bogăţia mea, aş fi răspuns fără să stau prea mult pe gânduri, foarte sigură şi din inimă: în prieteni. Acum la un an distanţă pot spune că am calculat greşit bogăţia, prietenii s-au rărit şi acest lucru s-a produs din cauza mea căci nu am ştiut să îi păstrez, sau poate pur şi simplu erau prieteni sezonieri şi nu cu garanţie pe toată durata vieţii mele. Acum un an aş fi numărat garantat cel puţin 15 oameni pe care îi consideram prieteni, cam atâţia oameni au reuşit să mă facă să  cred că ar fi lângă mine în orice situaţie, că un telefon dat din partea mea la o oră matinală de 3 dimineaţa ar fi o plăcere şi nu un deranj. Acum îmi ajung şi degetele de la o singură mână, de la ambele mâini aş avrea prea multe locuri goale. Viaţa mi-a arătat că cei pe care îi consideram prieteni, au fost lecţii.

       Azi îmi dau seama că bogăţia nu o calculezi la jumătatea drumului, că este mai bine ca un om să îşi aducă aminte de tine cu drag, decât să îţi devină duşman şi mai mult decât atât să ştii să te retragi atunci când simţi că locul tău nu mai e în viaţa unora, mai bine să lasăm destinul să ne încrucişeze din nou drumurile decât să furăm timpul preţios al unora.
       Azi îmi dau seama că într-o lume aparent bogată e o sărăcie ce pur şi simplu strigă din toate puterile, dar zgomotul din jur e prea mare şi oamenii nu aud un strigăt disperat într-o gălăgie cu care conveţuieşti zi de zi.

Invitaţie la cafea

Şi da, nu refuz o cafea şi nici compania unei persoane de calitate la acea cafea. Dăruiesc cu drag timp din viaţa mea oamenilor şi nu pentru că le-aş fi datori s-au pentru că o să mi se întoarcă favoarea, ci pentru simplu fapt că, eu, chiar cred că există ceva unic de o frumuseţe rară în fiecare din noi. Acel ceva îl caut în tot acest timp cât stăm şi ne "omorâm" timpul în compania unor ceşti aburinde, în tot acest timp în care încerc să te fac să râzi şi să alungi umbrele ce se oglindesc pe chip.

Şi da, ceştile ne sunt martori a celor mai ascunse gânduri ale noastre, iar licoarea aceea neagră, ne face să fim din ce în ce mai relaxaţi, şi să dăm frâu liber gândurilor şi e atât de frumos să porneşti pe drumul alunecos al amintirilor sau pe drumul filosofiei, să fim cârcotaşi ai prezentului, din aceeacu suflet bun şi iniţial cu spirite inocente. Deplin conştienţi dar într-o stare de euforie asemănătoare cu aceea dată de o duşcă bună de apă cu grade......nu răspundem de ce devenim după ce terminăm cafeaua, nici măcar nu ştim unde ne duce a doua ceaşcă şi nici garanţia că o să existe un next time nu avem.

Şi da, îmi place să mă plimb, să măsor paşii şi mai ales să las ideile să prindă aripi într-o simplă plimbare, încerc să mă apropii de oameni, să analizez situaţii şi evenimente, comportamente şi reacţii...e ceva în sânge, dezvoltat cu ajutorul mamei încă de pe vremea când eram un pici...şi mă doare enorm de fiecare dată când pierd un om drag pe care îl întâlnesc pe parcursul vieţii, pe care îl pierd pentru că e prea ocupat, sau pentru că refuză să răspundă la telefon, sau pentru că pur şi simplu în funcţie de context alege să te salute sau nu, să se facă că îi eşti prieten sau un simplu străin nesemnificativ la momentul X, în care întâmplarea v-a unit. Dar, mă bucur enorm şi pentru fiecare omuleţ care păşeşte în viaţa mea şi în ochii căruia se poate citi o sclipire, acel ceva care te face pur şi simplu să deschizi uşor uşa inimii tale...sunt oameni şi oameni care sunt meniţi sau nu să stea în viaţa ta o anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna. Simpli pasageri în viaţa ta sau turişti cu viză permanentă.

O invitaţie la o cafea...nu se refuză niciodată, pentru simplu fapt că a doua s-ar putea să nu existe sau tocmai a doua invitaţie o să îţi deschidă cele mai încătuşate uşi, luvru pe care nu ai de unde să îl ştii decât dacă accepţi prima invitaţie...numai să nu fie pe principiul te invit la o cafea, plătesc eu camera, căci atunci numai cafea nu e în ceaşcă şi te faci şi bun de plată (pentru două ceşti nu pentru una de licoare cu grade, că doar nu vorbeam de cafea).

Până la următoare întâlnire o viaţă plină de surprize plăcute şi multe zâmbete colorate.

Pastila "zambarici"

Şi trec zile, şi trec ani, se scurg cât ai clipi...momente de neuitat, numai acestea le păstrezi şi vrei cu disperare să mai simţi o dată acel sentiment care şi-a lăsat amprenta în inima ta, acel sentiment care a făcut inima să tresalte, să simţi că, da, e sărbătoare...e iar Paştele.

Megream cu paşi bine măsuraţi în drum spre casă...era 5 dimineaţa şi tot ceea ce îmi doream era ca măcar pentru câteva clipe să-mi recapăt credinţa că totul va fi bine, căci dacă măcar pentru o clipă revine la mine, voi şti să o păstrez...priveam spre cer şi stelele licăreau la fel ca acum ceva ani...ele nu şi-au schimbat licărul în ciuda tuturor schimbărilor, în ciuda declinului societăţii, apoi privirea mea s-a mutat în zare...oameni cu chipul luminos, cu lumină în mână mergeau spre casele lor, să împartă bucurie şi lumină îşi făceau drum prin întuneric...era ca un fragment rupt din poveştile bătrânilor...apoi un zgomot de motor a rupt vraja şi am realizat o dată în plus de ce prefer uneori să fiu la ţară, să rătăcesc pe străzi liniştite doar eu cu gândurile mele.

Câteva ore mai târziu am fost întâmpinată de un cristalin "Hristos a Înviat!" Două braţe se întindeau spre mine şi un glas inocent mă ruga să ridic acea mogâldeaţă în braţe "Vreau să mă ridici până la tavan, să fiu mai înalt ca tine"...două mânuţe calde mi-au cuprins chipul şi un zâmbet sincer şi dezinteresat mi-a furat un zâmbet."Nu te-am mai văzut de atâta timp (şi braţele sale se întind să cuprindă orizontul) mi-a fost dor de tine!"  Şi o cascadă de pupici s-au revarsat pe chipul meu.

Aşa cum spuneam zilele acestea cuiva în viaţă furi zâmbete, îmbrăţişări, inimi ... ţi se dăruieşte încredere şi ceva mai mult şi câştigi respect...şi toate astea fac ca acest sport numit viaţă să îl trăim la anumite intensităţi. În cursa vieţii pierzi şi câştigi, uneori mai este şi scor egal, dar cel mai bine e ca la final câştigul nostru să nu fie clădit pe suferinţele celor din jur, ci să fi mers încă un pas în cursă cu o conştiinţă curată ca să te poţi uita spre trecut, să zâmbeşti cu inima în prezent şi să pui un dram de speranţă în viitor.

Cam asta mi-am dorit eu de ziua mea (căci da am mai adunat un an în colecţia anilor mei proprii şi personali) să pot să îmi recapăt acea încredere că totul se întâmplă cu un scop, că nu ajungi în viaţa unora aşa pur şi simplu, ci pentru că acolo ai o lecţie de învăţat, să pot să zâmbesc în fiecare zi şi să fur cât mai multe zâmbete (căci asta mi-am dorit de mică să fiu "o hoaţă de zâmbete") şi mai ales să mă înarmez în fiecare zi cu un hap de pastile "zâmbărici", doar pentru a face faţă oricărei situaţii.

O zi plină de zâmbete colorate şi momente de neuitat!

O provocare

"Valoarea vieţii tale nu constă în ceea ce ai atins, chiar dacă ai avea merite deosebite...mult mai mult valorează ceea ce ai cunoscut pe parcurs. Bucură-te de o floare, trăieşte pentru bucuria ta. Admiră răsăritul soarelui, copii, sunetul râsetului şi al ploii, cântecul păsărilor. Absoarbe tot...căci calea ce duce spre fericire nu există, calea este însăşi fericirea." Cu acest mesaj mi-am început eu astăzi ziua. Motivul...da, a mai trecut un an de când mă plimb şi respir pe această lume. 

În acest ultim an de când mă învârt prin acest vârtej al vieţii, cineva cu ceva tupeu, aş spune eu, m-a provocat să scriu o replică la un articol. Spun cu ceva tupeu, deoarece eu nu prea sunt provocată, de străini pentru că ştiu să îi ţin departe, de prieteni pentru că mă cunosc că sunt aşa mai într-o dungă şi mă tentează provocările, numai că le percep cum imi tună, în funcţie de stare şi atunci rezultatul e sur-prin-ză-tooooooooor.  Această persoană, nu îmi este prieten (dar are şanse mari) nu îmi e nici străin şi drept rezultat m-a provocat să scriu câteva rânduri despre omul ca un "condamnat supus alegerilor". 

Aşadar şi prin urmare să purcedem un pic pe acest drum alunecos al alegerilor. Personal, nu cred în acea teorie conform căreia  se spune că oamenii încă dinainte de a veni pe această lume îşi aleg mediul în care să vină, îşi aleg familia şi apoi aleg cam tot ce mai vrea fiecare fibră a lor. Cred mai degrabă că fiecare are o menire în acestă lume şi un loc al său. Cred că ar trebui să fim o binecuvântare pentru familie şi pentru cei ce ne înconjoară. 

Suntem condamanaţi la alegeri care decurg una din alta, care se ţin lanţ si care ne duc într-un punct x în care ne ghemuim şi aşteptăm să vină regrete în avalanşă peste noi, asta dacă nu am ales cică bine. Hai să nu ne amăgim, viaţa are şi revers...viaţa are echilibru şi în viaţă totul se plăteşte, ceea ce e enigmă este doar momentul în care îţi primeşti răsplata pentru faptele tale.Şi nu, nu suntem condamnaţi, că de am fi aşa am lua pâinea pe care o câştigă cinstit o persoană care deliberat a decis să renunţe la libertate pentru un costum în dungi şi o încăpere cu niscai iz de mucegai.

Noi luăm decizii,  nu neg asta...dar, aceste decizii sunt mai degrabă condiţionate de dorinţele noastre şi ghici ce?! nu tot timpul dorinţele noastre se pliază pe cele ale Universului, la fel cum ele nu ne aduc întotdeauna ceea ce e mai bun pentru noi, pentru binele nostru. Căci noi purtăm uneori nişte praf pe retină şi nu vedem mai departe de câţiva metri măsuraţi în zile înainte, dar Universul are deja tot traseul nostru trasat

.
De-a lungul vieţii luăm o singură decizie, una şi nu mai mult, asta tot din punctul meu de vedere, dar şi anume: noi singuri alegem dacă în viaţă lăsam loc în inimă urii, ranchiunii şi  regretelor, iar dacă facem asta trebuie să fim conştienţi că este un drum asemănător nisipurilor mişcătoare, fără întoarcere, un labirint al cărui capăt duce spre autodistrugere....sau dacă iertăm şi acceptăm lucrurile din viaţa noastră cu zâmbetul pe buze...căci în final viaţa ne zâmbeşte cu gura până la urechi, iar dacă încă nu a zâmbit înseamnă că finalul este departe, iar forţele tale nelimitate..profită de asta.

O săptămână plină de zâmbete şi surprize plăcute! O săptămână în care să iertăm şi să ne mai acordăm o şansă în primul rând nouă!

Momente

Până şi cea mai înnourată zi are farmecul ei, până şi cea mai tristă privire te poate face să zâmbeşti dacă îţi este adresată, căci fiecare lucru are şi un revers, dar lucrurile frumoase au ceva mai mult de atât şi anume puterea de a se înmulţi.

Suntem oameni corupţi de cotidian, corupţi de site-uri online şi de timp piedut în van...suntem oameni îngânduraţi, cu funţi încruntate şi zâmbete pictate, suntem umbre într-o lume în care ar trebui să fim culoare şi suflet. Ne uităm pe noi înşine şi ne căutam în van în jocuri şi lucruri când noi, noi, suntem mai mult de atât, noi suntem cei care au puterea de a spune nu  şi de a repara un lucru, nicidecum de a ne supune lui. 

În acest haos în care ne învârtim uneori şi îi spunem generic viaţă, în această tornadă de evenimente pe care le programăm şi le aşteptăm cu sufletul la gură, doar pentru a constata ca am fost dezamăgiţi...există şi soare...ne inconjurăm de citate care ne fac pentru o clipă parcă să ne trezim din amorţeală, iar când ochii noştri pierd contactul cu acele cuvinte suntem din nou marionete. 

Dar, dincolo de cuvinte scrise pe o foaie/monitor/telefon sau orice altceva mai avem la îndemână sunt momentele care ne trezesc, momente pline de emoţie care te fac să priveşti în sus şi să mulţumeşti, sunt momente care ne fac să simţim că viaţa e un puzzle, pe care îl descoperi cu fiecare clipă, dar pe care nu ştii niciodată dacă îl asamblezi până la capăt.

Omitem din păcate astfel de momente, sub pretexte atât de banale: o durere de cap, o criză de timp, o aparentă indispoziţie şi lista poate continua. Dar, atunci când avem un pic de voinţă şi dăm Cezarului dreptul său, putem vedea că, da, zâmbetele, săruturile şi îmbrăţişările se fură, şi mai mult de atât, sunt surse de energie şi fericire.

"Uite, Jo, uite...am făcut o groapă maaaaaaaaaare şi în ea o să pun câţiva gologani ca în poveste...ai să-mi dai un gologan? Că eu o să pun pământ deasupra şi o să crească un copac...serios...îmi dai? şi ochii săi albaştri erau plini de entuziasm şi speranţă, râsul său se lua la bătaie cu vântul şi reuşea să străbată până dincolo de hotarele grădinii...o veselie aparte dată de dorinţa de cunoaştere"

"Eşti o prinţesă, Jo..dar nu una din alea ca la desene animate, că le-am văzut şi pe alea, tu eşti o prinţesă adevărată şi pentru asta meriţi un pupic pe nas...de fapt mai meriţi unul...da, da şi acum putem merge afară şi o să ne mai jucăm un pic cu pământul şi apoi o să mai alergăm un pic şi mâine...ne jucăm cu mingea că trebuie să îţi arăt nişte scheme adevărate" Cine ar fi spus că o mogâldeaţă de numai 15 kg e asemeni argintului viu, care îţi dă culoare vieţii...cine ar fi spus...

"Jooo...ţi-am spus că te iubesc, dar nu mă crezi...nu e nimic lasă, că eu o să ştiu mereu să-ţi fur o îmbrăţişare, un sărut ca acesta şi mai ales o să ştiu să te fac să zâmbeşti....ţi-am spus eu că o să mă îndrăgostesc de tine până la finalul acestei luni...numai tu eşti rece...iubire scumpă"

Eu am ales doar trei momente din ultima săptămână, sunt sigură că şi voi aţi avut parte de asemenea momente unice chiar şi în ultimele 24 de ore, ce ar fi să le acordăm un pic mai multă atenţie, să ascultăm, nu numai să auzim şi mai ales să simţim, nu numai să ne prefacem şi să iubim tot ce ne înconjoară, eu yic că am avea de câştigat. Încercăm?!

Până la următoarea întâlnire, zâmbiţi şi oferiţi cel puţin o îmbrăţişare cuiva drag. Vă îmbrăţisez cu drag.

Domnul Smile

Zile şi zile...cu diverse stări sufleteşti. Sunt zile în care mă trezesc cu zâmbetul pe chip, plină de energie şi recunoscătoare pentru faptul că mi s-a mai dăruit o şansă, o nouă zi...dar, sunt şi zile în care singurul lucru pe care l-aş aprecia ar fi acela de a mă cufunda într-un somn adânc, o călătorie în lumea viselor care să ţină până în momentul în care realitatea coincide cu cel mai inofensiv vis. 

Însă lucrurile în viaţă nu sunt după placul nostru şi tocmai în momentul în care ai impresia că poţi să ţii frâiele vieţii tale..ghici?! constaţi că traseul tău a fost de mult trasat şi ceea ce poţi face tu este să alegi dacă pe acel drum mergi cu fruntea sus sau preferi să te vinzi pentru un anume preţ. Aparent având un preţ reuşeşti să îţi simplifici acea călătorie prin nisipuri mişcătoare şi deşerturi lipsite de oaze...dar, nu despre cum poate fi viaţa şi despre opiniile mele cu privire la destin am vrut să vă povestesc acum...ci despre faptul că până şi în cele mai înnourate zile din viaţă putem să mergem în căutarea Domnului Smile care să ne fure sau împrumute un zâmbet, care să ne ajute să vedem că în orice există şi o parte bună, chiar dacă trebuie căutată cu lupa, ea e acolo.

În ultima vreme recunosc că l-am tot căutat pe acest domn misterios care promite multe şi l-am găsit în privirea inocentă a unui pui de înger...l-am găsit acolo unde viaţa este privită ca un dar şi un privilegiu totodată, l-am găsit în nişte ochi albaştrii şi într-un zâmbet sincer şi dezinterest...l-am găsit în îmbrăţisarea strânsă primită fără cerere... în sărutul pe obraz al celui care ştie să te facă să priveşti totul ca pe un joc şi a celui care mă învaţă de fiecare dată că doar cu puţină imaginaţie poţi să transformi o lume şuie întoarsă pe dos în cel mai primitor loc.

Şi atunci mi-am amintit că Domnul Smile e mereu lângă mine, dar că uneori mai uit de el prin buzunare sau undeva pe chipul cuiva şi omit că din momentul în care îl oferi el se multiplică...şi mă apuc să îl caut iar şi iar poate poate am mai uitat o fărâmă din el în ochii ce reflectă atâta tristeţe în ultimul an...

P.S.: sper că voi îl aveţi pe Domnul Smile la purtător.