Fără titlu

Poate că ne împiedicăm adesea de un ciot prea mic, de o denivelare, de un cuvânt sau de un lucru ce a fost aruncat la momentul nepotrivit în calea noastră. Şi noi, în firea noastră egoistă ne gândim că mai bine ne facem luntre şi punte decât să ne amuzăm de fază. Şi aşa mai pierdem, una din cele mai preţioase clipe din viaţa noastră şi după ea şi altele în şir indian.

Uneori vedem negru în faţa ochilor, doar pentru că îi lăsam pe alţii să ne strice buna dispoziţie, alteori, începem să scoate fum pe nări şi pe urechi( acesta e stadiul înainte de cel final, după începem să sfârâim) din cauza gândurilor noastre prea multe, prea ciudăţele şi prea, prea de toate. 

Uneori ne trezim pur şi simplu invers, pentru că în somn Moş Ene a reuşit să ne răscolească prin cutia gândurilor interzise şi s-a oprit la un pahar cu Inconştientul, alteori ne uităm în jur şi pentru că privim ca neştiutorii numai înainte, de frică ca nu cumva fericirea să vină din lateral, ne lăsăm încărcaţi cu energie negativă de oamenii cu prea multe preocupări pentru ceva ce e stabilit şi predestinat de univers.

Poate că uităm prea des cât de scurtă e viaţa şi cât de efemere sunt lucrurile, poate că ne lăsăm obsedaţi de lucruri fără noimă în realitate, dar cu un lipici şi o sclipire aparte, ce ne fură minţile. Poate că omitem de prea multe ori, că viaţa noastră nu e altceva decât un cumul al unor momente şi întâmplări care ne sunt dăruite şi care ne fac mai buni, indiferent de valenţa lor.

Uneori avem nevoie de prieteni, alteori de  momente de linişte cu noi, de cele mai multe ori de o intervenţie divină.

Poate că ne pasă prea mult de  cum o duc alţii şi uităm astfel noi să trăim, poate că ne urâm zilele sau ne dorim o nouă viaţă şi de restul o caramică rusească cu gust intens de iubire.

Poate că o persoană ne iubeşte, şi pentru simplu fapt că nu o face aşa cum ne imaginăm noi că ar trebui, o ignorăm. Poate că nu ştim unde să privim şi ce să alegem şi ne lăsăm prea mult conduşi de poate, dar, uneori ne trezim şi constatăm că multe se pot întâmpla şi multe poate omul îndura, dar, ceea ce nici măcar timpul nu poate vindeca este singurătatea. Căci timpul şi singurătatea par a fi atât de mult asemănători cu luna şi soarele, mereu se aleargă, mereu se urmăresc, mereu se completează aparent, dar niciodată nu se contopesc.

Deoarece uneori, trebuie să fim suficienţi de demni încât să recunoastem că avem nevoie de puţină magie ca să ne trăim anii, şi nu oricum, ci cu cineva alături...de puţin praf şi o piedică bună..:))..vă pup ..pa...pa..poate că o să ne auzim curând..