...

Mă pierd printre oameni, gânduri, rânduri, priviri. Mă pierd în această junglă pe care o numim lume, O junglă în care nu am învăţat încă că, pentru a supravieţui trebuie să îl ajutăm pe cel de lângă noi să supravieţuiască.

Mă uit în jur şi văd atât de multă tristeţe, atâtea feţe schimonosite, şi nu de frig sau de ani, oameni încruntaţi, oameni care vor şi aleg să fie răi.

Te miri cum de ai ajuns să fii înconjurat de oameni care se fac numai că te ascultă, că te iubesc, că te îmbrăţişează sau că te sprijină la greu. 

Te simţi pierdut tocmai acolo unde ar trebui să te simţi în siguranţă, te rogi şi implori zilele să treacă în speranţa că undeva într-un viitor incert ceva o să se schimbe în bine. Constaţi cu fiecare zi că nu e aşa, că viitorul ăla roz din vise nu prinde contur şi în realitate, nu, nu...creştem şi visăm mai puţin, simţim şi mai puţin...dar ne şi perfecţionăm, căci ne pricepem de minune să ne prefacem, să simulăm şi să jonglăm...şi toate acestea până în momentul în care singurul lucru care te înconjoară e un zid rece, care uşor, uşor ne induce o stare de claustrofobie.

Într-o lume în care contează mai mult grijile, în care punem preţ mai mare pe faptele şi evenimentele care au fost şi asupra cărora nu mai avem nici o putere, în care uităm să comunicăm, să simţim, să apreciem, să ne bucurăm de ceea ce avem şi gonim în disperare după lucruri care la un anumit moment nu ne mai sunt de folos, în această lume ne pierdem în primul rând pe noi, şi apoi pe cei dragi nouă, la prima virgulă pusă în locul în care nu trebuie şi la fiecare glumă spusă din neatenţie dar, cu intenţie şi direcţie precisă.

Ne pierdem tocmai atunci când ar trebui să ne regăsim, ne pierdem după ce nu trebuie mai des decât ne pierdem după zâmbete şi asta ar trebui să ne dea de gândit.