S-au dus momente unul şi unul de când nu ne-am mai auzit, aş avea atât de multe să vă spun încât o singură pagină e neîncăpătoare. Am tot vrut să scriu în câteva seri, despre cum e vara pe la noi anul acesta, despre haosul din viaţa mea, despre analize şi rezultate ciudate, despre acest câmp atipic şi atopic ce sunt eu(cică aşa mă văd unii...oups), despre oamenii frumoşi din viaţa mea, despre întâmplări fără vreun rost aparent, despre copii, despre oameni în general, despre viaţa asta ce e atât de asemănătoare cu un carusel, despre vârtejul zilelor noastre, dar netul nu mi-a fost tocmai prieten şi m-a abandonat tocmai atunci când pitici de la mansardă erau plini de inspiraţie şi entuziasm, dar ce să-i faci asta e, "păţăşti" vorba unui amic.
În ultimele luni nu prea am reuşit să îmi încarc bateriile, de aceea chiar şi pe faţa mea poţi citi fără mare greutate "low battery", să nu mai spun de ochii împăienjeniţi şi plini de un gol nemuritor. Dar, în ciuda acestor lucruri, am reuşit să mă plimb, că pentru mine şi naveta e o plimbare, am reuşit să petrec timp valoros cu nişte oameni minunaţi despre care o să vă povestesc cât de curând în detaliu. Până atunci însă, în această săptămână, ca să începem cu evenimentele mai recente, s-au întâmplat, întâmplător s-au cu un pic de ajutor două mari întâmplări. Prima este aceea că m-am dus să-mi văd îngeraşul, iar a doua că am întâlnit un băieţel. Un puşti cu două baloane pe post de aparat de fotografiat, care într-o banală staţie de autobuz s-a gândit să îşi îndrepte obiectivul spre mine. L-am surpins cum îi povestea tatălui său: "Uite doamna are un zâmbărici pe tricou, nu e aşa că e frumoasă, şi uite am reuşit să îi fac o poza chiar reuşită". Tatăl îşi îndreptă privirea şi mă fixă pentru un moment, iar apoi se uită la fotografia care cică imortaliza un zâmbet furat de un copil pe faţa mea acompaniat de un zâmbet pe tricou şi îl aprobă cu multă seriozitate pe puşti, "e chiar reuşită fotografia". "Atunci o să îi mai fac două", "A venit autobuzul" "Bine, zâmbiţi vă rog, o ultimă fotografie, ca amintire".E imposibil să refuzi o aşa ofertă şi e greu să nu te uiţi aşa un pic hipnotizată după un asemenea boţ de humă. Şi uşile se închid, iar tu te uiţi la o mânuţă ce se pierde în zare şi la un chip ce nu încetează şă-ţi surâdă.
Două lucruri m-au frapat, tatăl care era om aparent foarte dur cu tatuaje, muşchi şi o privire ce sfredelea orizontul, dar care pentru acest copil devenea un om sensibil şi plin de viaţă şi puştiului cu imaginaţia şi francheţea sa. Mai rar în ziua de azi, dar, atunci când întâlneşti aşa ceva pur şi simplu parcă-pacrcă un licăr de speranţă prinde contur în haosul zilelor noastre.
Pe data viitoare, să sperăm că o să fie curând, căci am multe să vă spun, până atunci cât mai mulţi zâmbărici coloraţi să vă invadeze viaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu