La naftalină cu costumul de Mos...:D

A doua zi de Crăciun...e timpul să punem costumul de Moş la naftalină şi să revenim un pic la viaţa de zi cu zi...nu de alta, dar, mai e un pic şi se termină şi anul...şi trebuie să ne facem socotelile...

Acum aproximativ un an îmi schiţam obiectivele pe 2013..erau cam 13 la număr..poate multe..poate puţine, depinde din ce punct de vedere dezbaţi această problemă a cantităţii... ele erau cam acestea:

1. să îmi găsesc un job...unul la care să merg cu drag, care să mă definească şi să mă ajute  să mă dezvolt...şi ghici ce!...am schimbat 3 job-uri de-a lungul anului... şi ce locuri de muncă...cu fiecare loc schimbat am mai avansat un pic..a fost frumos căci am mers din rău în bine şi din bine în foarte bine..dar, au fost şi adevărate lecţii de viaţă, am întâlnit oameni şi mai puţin oameni şi am învăţat că în viaţă dacă e să ţi se întâmple un lucru de neimaginat..ţi se întâmplă.  În final pot spune punct lovit..punct ochit chiar dacă cu ceva mai mult efort.

2. al doilea lucru a fost să îmi lărgesc cercul de prieteni, şi acest obiectiv e finalizat. Acum mă pot bucura de aproximativ 20 de persoane noi si cel putin 5 prieteni adevarati, si ceea ce e mai frumos e că nu sunt de pe facebook...acelea depăşesc frumosul număr de 50, dar personal nu îi ştiu.... Ceea ce e wow...pentru vremurile din vremea asta.

3. Al treilea obiectiv era să citesc cel puţin 10 de pagini pe zi...şi acesta a fost un obiectiv îndeplinit...dar, consider că e loc şi de mai bine.

4. Pe locul patru a fost să-mi recuperez prietenii pierduţi, pe care i-am îndepărtat de mine din neglijenţă, orbire...sau din prea multă inteligenţă precară...şi aici am trecut un check.

5. Al cincilea ghici care?!..să călătoresc mai mult şi am bifat şi aici cu brio, iar pentru asta trebuie să mulţumesc anumitor prieteni..sper că se simt când citesc aceste rânduri, iar dacă nu...să-mi spună că eu chiar le scriu un articol personal, pentru fiecare în parte.

6. Pe şase se poziţionează dorinţa de a lua carnetul de şofer...aici obiectivul este încă în lucru, am început să lucrez la el, dar mai reportez şi pentru la anul, pentru ca unele lucruri se fac la timpul lor.

7. Şapte era responsabil cu iubirea...aş fi vrut să marchez şi la acest capitol, dar, viaţa a decis să-mi ofere una din cele mai crude lecţii la acest capitol şi mai mult de atât să mă lase să bâjbâi prin întuneric şi bezmetică am ajuns şi până azi.

8. Ei, opt e ciudăţel şi se leagă de şapte, dar e suspendat şi pus pe pauză până la noi ordine.

9. Mi-am propus şi să iubesc mai mult, să iert mai des şi să ofer atenţie celor din jur. Sper că am reuşit mai mult decât acum un an..şi mai puţin decât în viitorul an.

10. Pe zece i-am plasat pe prieteni..să le ofer mai mult din timpul meu şi să le acord mai multă atenţie...sper că nu am neglijat pe niciunul..şi sper că nu i-am pierdut pe o parte din ei, dar, asta o să-mi confirme timpul.

11. A fost acela de a începe să aştern o parte din gândurile mele şi acest obiectiv s-a concretizat în acest blog.

12. Să fac câte o mică surpriză unor omuleţi ce s-au înscris pe o anumită listă. Şi pe acest obiectiv o să îl bifez şi în următorul an.

13. Iar, ultimul obiectiv...ei...e ca ultimul...atât de ultim că e  privat.

Acestea au fost obietivele mele pentru acest an..bifate în cea mai mare parte...puse uneori pe lista de aşteptare...dar în final îndeplinite. Pentru următorul an...nu mai am obiective atât de clar definite, am decis ca 2014 să fie un an al deciziilor de moment, al surprizelor, să sperăm că pozitive şi al evenimentelor întâmplătoare..nu îmi propun nimic special...o sa las viaţa să mă surpindă şi o poartă larg deschisă schimbărilor...aşa că păzea...o să mă cunoaşteţi într-o altă variantă...pam-pam...dar, până o să ne vedem live...vă transmit o imbrăţişare călduroasă şi un zâmbet cald....pe curând...bye...bye

Scrisoare pentru Mosu'

Bună, Moşule...din nou ...pentru al 25 lea an consecutiv....cum mai e vremea  acolo la tine, la Polul Nord?...nu e aşa că s-au cam înţepenit treburile?!...apropo... spiriduşii tăi ce mai fac?...au reuşit să îţi construiască un GPS, cu care să mă localizez şi pe mine...măcar anul asta...să ştii că da!...încă nu mi-am schimbat adresa...tot acolo stau, unde mă găseai şi în an, şi în celălalt an şi tot aşa..pănă la anul în care m-am născut.

Sper că te-ai prins încă din primele rânduri, că, trebuie să stăm aşa un pic de vorbă...te-aş invita la o cafea, dar am înţeles că de fapt tu eşti mai degrabă fan lapte + biscuiţi...aşa că mai bine trecem direct la subiect...

Aş avea atâtea să-ţi spun, că sincer nu mi-ar ajunge o singură foaie, dar, având în vedere că tu eşti, cică, unic şi te multiplici doar în cazuri speciale...o sa mă rezum la mai puţine cuvinte...şi o să las invitaţia la cafea deschisă, poate într-o zi din cele multe o să te hotărăşti să treci şi pe la mine...

Anul trecut am avut cam 13 dorinţe şi drept mulţumire m-am ales cu o amânare destul de reuşită...poate la anu'...a sunat destul de tentant pe atunci...dar, acum îmi doresc enorm de mult să-mi îndeplineşti o singură dorinţă...şi, nu, nu o să fie aceea de a-mi îndeplini toate celelalte dorinţe pe care le mai am, ci din contră, să îmi trimiţi o versiune de a ta, ceva mai tânără în buletin, dar coaptă la minte...şi da, să ştii că o primesc şi fără căciuliţă.

Moşule...sper sincer şi dezinteresat că măcar în acest an o să treci pe la mine...că de nu, să ştii că o să încep să cred ce se şuşoteşte în jurul meu...şi anume...că s-ar putea să fii o invenţie şi că de fapt nu poţi îndeplini dorinţe ...aşa încât decât să ne certăm aşa serios şi să începem să umblăm pe la acte...mai bine îmi faci şi mie o mică şi sublimă favoare, că până la urmă ce e o astfel de dorinţă la tine...nu-i aşa?!

Te îmbrăţişez cu drag şi aştept ceva praf de stele de la tine anul acesta de Crăciun!...:)

...pe ultima sută de metri...

       Wow...a trecut ceva timp de când nu ne-am mai auzit...a trecut şi Mosu' fără ciuliţă...ăla blând care are barba albă până la cot şi ghici?!...am păşit şi în ultima lună din acest an...

Aşa încât auzim non-stop de balanţe...plusuri...minusuri şi multe, multe virgule se anunţă în această perioadă...bine poate nu chiar la toţi, ci numai la o parte din noi....la unii răsună numai colinde, iar la cei mai fericiţi ambele.

Nu ştiu exact, cam ce faceţi voi în această perioadă, dar, mie, îmi place să analizez cam ce am facut în anul acesta, ce am pierdut, ce am câştigat...ce am învăţat, dar mai ales ce vreau să fac în următorul an...o mică analiză care să îmi demonstreze că da, trăiesc şi nu chiar degeaba...că, da, sunt lucruri pentru care să fiu bucuroasă şi lucruri pentru care să vărs o lacrimă...că sunt mai ales enorm de multe lucruri pentru care să mulţumesc...că le am...că s-au întâmplat. Dar, ştiţi, de fapt, care e cel mai frumos lucru pe care îl fac în această perioadă?...îi scriu Moşului...acelui Moş cu căciuliţă roşie şi costum roşu şi centură neagră...:D.

Şi, dacă tot sunt la capitolul confesiunilor, o să vă spun că mi-ar face o deosebită plăcere ca în anul care vine să-mi spuneţi cam despre ce vreţi să vă scriu...cam ce vreţi să aflaţi prin prisma gândurilor şi ochilor mei...dar, acesta este un obiectiv care are un an de garanţie pentru a se împlini, că de nu, a orice garanţie expiră...

Eu vă doresc, ca iarna ce se anunţă, să vă găseasca plini de optimism şi entuziasm...să vă faceţi curaj să realizaţi o mică listă cu ce a fost în anul ce e pe cale să se termine şi cam ce v-aţi propus pentru anul următor..un nou an...un nou capitol de scris în viaţa noastră.

Promit că în zilele care urmează o să vă povestesc despre ceea ce mi s-a întâmplat anul acesta aşa în mare...fie bun, fie rău şi mai ales o să împărtăşesc cu voi scrisoarea pentru Moş Craciun care e încă la secţiunea schiţe...

Zile magice...pline de zâmbărici şi multe cadouri mărunte dar cu greutate sufletească...pupici cu sclipici...:*

...ratacind printre zile...

 

...dacă ar trebui să alegi o singură zi...numai 24 de ore de diamant...dintre cele pe care le-ai trăit, care ar fi aceea?...eu aş alege acea zi în care m-am trezit cu o poftă de viaţă din aceea dureroasă....în care trecând prin faţa unui perete am văzut o tipă ciufulită cu un zâmbet ştrengar pe chip, care m-a făcut să mă opresc pentru o clipă...şi în acea clipă o rază de soare mi-a pătruns în retină şi m-a gâdilit pănâ în cele mai profunde gânduri...ooops...

E acea zi în care totul părea rupt dintr-un film...o dimineaţă superbă, cu mult soare care parcă te încărca de energie, era ora 7:00 când am părăsit clădirea care îmi ţinea loc de casă şi am pornit cu paşi grăbiţi spre gară...plină de entuziasm goneam pe treptele Râpei Galbene pentru că da, eram, pentru a nu ştiu câta oara, pe punctul de a rata trenul...şi nu, acest lucru nu mi-l permiteam în acea zi...o stare de bucurie, de împlinire şi de înţelegere pe care o doresc tuturor zi de zi...o stare care îmi creionase pe chip un zâmbet ce nu poate fi mimat sau reprodus...

Încă 3 minute şi trenul pleacă..o da şi eu l-am prins şi mai mult de atât am reuşit să prind un loc la geam...asta da răsfăţ...şi soarele încă mă urmăreşte...i-am pus gând rău în următoarea staţie...o să mă ridic şi o să ies un pic pe culoar...dar până atunci o să mă bucur de peisaj...cu pleapele întredeschise...

Planurile mi-au fost stricate...un tip de vis-a-vis...cică vecin de compartiment, se pare că avea chef de conversaţie...un tip şarmant cu o alură aparte...de explicat de altfel...are o funcţie ce îi permite acest aer de rebel chiar şi la onorabila vârstă de 30 plus...un omuleţ cu mult IQ şi de asta te prindeai încă din primele cuvinte pe care le rostea...., dar replica pentru care mi-l amintesc şi azi şi pe care lunar nu uită să mi-o trimită , ca să nu uit...a fost cea care i-a acordat şansa de a conversa..."Ştii, chiar te distingi în peisaj...cu o faţă atât de zâmbitoare, printr-o mare de oameni trişti, îngânduraţi şi încruntaţi...ai ceva...o sclipire...să nu o pierzi"..."Bănuiesc că nu erai în cătarea unui mulţumesc...dar l-ai obţinut...cu ce ocazie acest complimet?"...Şi aşa din vorbă în vorbă şi din cotitură în cotitură am ajuns la destinaţie...ba mai mult de atât am coborât şi în aceeaşi staţie, iar acolo drumurile noastre s-au despărţit...şi aşa ne-am pierdut prin mulţime...exact ca-n filme şi nu ne-am mai reîntâlnit nici până azi în viaţa reală...căci eu eram aşteptată pentru a-mi petrece o zi de vis, ...o zi în care tristeţea nu îşi avea loc şi nici nu era pe lista de invitaţi...o zi plină de surprize plăcute...în care râsetele erau la ele acasă, iar preocupările trimise undeva departe în exil...o zi petrecută alături de oameni frumoşi, pe drumuri necunoscute...o zi în care aveam să descopăr multe minunăţii...

O zi ca aceea, îmi doresc să retrăiesc, o zi în care să am inima uşoară şi deschisă...dar pentru asta am nevoie de soare, iar până fac eu rost de soare...mai aştept să-mi ofere viaţa  zile minunate...că zâmbete am tot adunat şi le-am pus la naftalină...de pot să dau mai departe...vreţi si voi?

:) :) :) :) :) :) :) :):) :) :) :) :) :) :) :):) :) :) :) :) :) :) :):) :) :) :) :) :) :) :) :):) :) :) :) :) :) 

O schimbare...

Ce ai face dacă la prima oră a dimineţii te-ar trezi o mângâire uşoară pe faţă?...ce ai face?! dacă doi ochişori vioi şi sclipitori ar veni la ora 6 30 la tine la pat şi ţi-ar spune: "Buna dimineataaaaaaa, Joooo...te-am trezit"...iar apoi, încăperea ar fi umplută de sunetul unui râs cristalin şi inocent de copil...ce ai face?! dacă trezirea asta matinală ar avea ca unic scop spunerea unei poveşti şi da, acea zi nu e una oarecare ci, o zi de sâmbătă...o zi tomnatică în care razele generoase ale soarelui inundă încăperea şi te îndeamnă la o nouă fărâmă de optimism...Cum veţi reacţiona voi?...nu am de unde să ştiu...dar eu una m-am topit şi am simţit cum îmbrăţişarea unui pui de om poate să  te descarce de orice e rău şi să te încarce cu o doză dublă de iubire...căci îţi vine să renunţi şi la ceai şi la cafea şi la tot pentru aceste clipe de dragoste pură şi dezinteresată.

În ultima vreme mi s-a spus mai pe faţă mai, pe ocolite, că m-am schimbat şi recunosc aşa e...era inevitabil...prea multe minciuni pentru  ultimele luni... puţini au fost cei care au avut curajul să-mi atragă atenţia că acea schimbare e în rău...şi da le mulţumesc tuturor pentru asta....dar, uneori oricât de mult te lupţi mai cazi în prăpastie...nu promit că nu o să cad de tot, dar,  promit că o să încerc să mă ridic...de ce am nevoie?  de dragoste...să o văd manifestându-se la oameni din jur, să văd că nu totul se rezumă la un cont în bancă, că nu stau oamenii împreună pentru că sunt invidiaţi de cei din jur, ci pentru că se iubesc, că nu se mint în faţă...să văd că, da, eşti în stare să renunţi la anumite capricii pentru persoana de lîngă tine...să văd oameni care sunt amici nu pentru că ar avea un beneficiu ci, pentru că timpul petrecut în cercul de prieteni este un timp preţios...

O lume frumoasă...o lume mai bună...care da, există, şi nu e ficţiune...ai nevoie doar de oameni minunaţi ca să o descoperi, iar unicitatea din noi ne face să fim minunaţi...prietenii mei m-au cam auzit spunând în ultima vreme că nu simt că aparţin acestei lumi, că pe zi ce trece mă simt tot mai ieşită din tipar, simt că egoismul unora, lipsa de respect şi gândire mă depăşeşte...dar, pe de altă parte nu pot să fiu indiferentă şi să nu îi mulţumesc vieţii pentru prietenii care mă acceptă aşa ciudăţică cum sunt, ba mai mult de atât îmi dăruiesc timpul lor....

Oricând o să accept o invitaţie la o cafea şi o să ofer timpul meu...şi uneori acea cafea e însoţită şi de trei linguriţe de dragoste...fie ea de prietenie....fie de ceva mai mult(dacă o să întâlnesc persoana care să mi le fure...căci Doamne...ador hoţii de zâmbete, de săruturi şi de timp preţios)

O scrisoare - reminder

.

... acum ceva timp m-am decis să scriu câteva rânduri pe care le voi posta şi aici şi care aş vrea ca în final să alcătuiască o mică carte....o împletire între viaţa mea şi un pic de ficţiune...cei care mă cunosc cu adevărat işi vor da seama unde imaginaţia işi pune amprenta...dar, până atunci, aş vrea să îmi scriu o scrisoare mie, pe care să o primesc undeva cam peste zece ani..un mic reminder...ca să nu mă rătăcesc prea tare în această lume ciudăţică...asta de o să mai fiu pe aici...

..."cu zâmbetul pe buze...aşa ai venit pe lume"...asta îmi tot repetă scumpa mea mamă când o întreb cam cum eram eu, aşa, un boţ de humă...şi de prima dată când am auzit asta şi până azi inclusiv mă tot întreb de ce?...de ce am ales să vin atât de uşor pe această lume şi mai ales zâmbind...oare pentru că lucrurile pe care le-am trăit au fost atât de încărcate negativ...sau o fi fost un semn că pot răzbi în ciuda tuturor furtunilor şi că nu îmi va fi dată o lecţie în viaţa asta pe care să nu o pot înţelege şi apoi bineînţeles aplica..dar iar m-am luat cu vorba...şi m-am întins cu începutul cam prea mult....

Aşadar revenind la acea scrisoare....să vedem ce mesaj ar vrea ea să-mi transmită peste ani...

"Dragă Jo...Jojo..Georgeta sau oricum ţi se va mai spune peste ani şi vei permite,

În cazul în care atunci când citeşti aceste rânduri te simţi prea debusolată şi încă nu ai descoperit care este scopul tău în viaţă...ba mai mult de atât, ai uitat că două palme date la timp te pot trezi mai bine decât o cană cu apă rece, sau ai uitat că eu cea din trecut încă am un cuvânt de spus, că suntem prietene pentru totdeauna...

...dacă la toate aceste lucruri răspunsul tău e afirmativ....dă-mi voie să îţi spun cu drag şi părere de rău că degeaba ai trăit ce ai trăit şi mai ales lecţiile vieţii au fost în van...dacă doar la o parte răspunsul e afirmativ nu eşti prea departe de prima variantă ...dar măcar te chinui...tot e ceva...dacă răspunsul e nu la toate apoi...ce pot să spun mai mult decât ..pentru prima dată în viaţă mă bucur că spui nu...

acum lăsând ironia la o parte...în orice caz, crede-mă, pe cuvânt, că uneori e bine să ne amintim anumite lucruri în viaţă, care să ne ajute să nu ne abatem prea tare de la drumul ce duce spre autocunoaştere....este suficient dacă îţi vei aminti aceste lucruri:

• iartă-te şi iartă-i pe toţi cei care te-au rănit...adu-ţi aminte că fiecare om e diferit şi are propriul său mod de a iubi, de a arătat afecţiunea şi de a avea grijă de cel de lângă el, oamenii te pot răni neintenţionat...iar cel mai bun lucru pe care poţi să îl faci este să ierţi...astfel te eliberezi de tot ce e negativ, şi îţi dezarmezi duşmanul, sper că nu ai aşa ceva, să sperăm că nu-i ai ajuns chiar atât de rău(asta aşa de încurajare)...
• nu cere celor din jur să gândească ca tine şi nici măcar să te urmeze în ceea ce faci...aminteşte-ţi că toţi suntem diferiţi, iar acest lucru este o adevărată binecuvântare...dar mai ales, unicitatea noastră este rezultatul diferitelor cărări pe care le străbatem de-a lungul vieţii...
• iubeşte...iubeşte fiecare clipă care îţi este dată, iubeste persoanele care vin în viaţa ta, chiar dacă pentru puţin timp, iubeşte fiecare necaz căci...sper că până acum ai reţinut, vorba aceea avem o vârstă, că ...tot răul e spre bine...
• aminteşte-ţi cu drag de trecut de oamenii care au contribuit la modelarea ta, de cei care te-au rănit şi astfel ţi-au deschis ochii, de cei care te-au iubit şi astfel ţi-au fost exemplu, de cei care ţi-au zâmbit şi ţi-au făcut viaţa mai bună...
• nu renunţa niciodată la principiile tale, nu uita că tot efortul pe care l-ai depus până în prezent merită mai mult decât o tentativă de fericire aparentă şi mai ales nu uita că în viaţa asta...totul se plăteşte şi totul se întoarce...
• învaţă să fii în vieţile celor din jur o bucurie şi nu o povară, nu îi încărca cu poveşti pe cei care nu au timp să te asculte, sau pur şi simplu nu te înţeleg....zâmbeşte şi mergi mai departe...
• râzi...atunc când vrei să plângi, atunci când totul pare că se prăbuşeşte în jurul tău, atunci când zici că nu mai poţi, că ai juns la capăt...nu irosi clipele căci atunci când vei fi aproape de final nu ai de unde să cerşeşti momente şi nici cu cine să negociezi pentru o viaţă mai bună sau un refresh sau spune-i cum vrei.

Cam atât am vrut să îţi spun dacă nu uiţi astea ai ajuns om aşa cum ţi-ai propus cândva, copil fiind....dacă le-ai uitat nu zăbovi să le reînveţi şi să le aplici, căci timpul trece tic-tac."

De la Jo, cu multă dragoste pentru eul din viitor.

P.S.: am uitat să-ţi spun că trebuie să petreci mai mult timp cu oamenii, să vorbeşti cu ei face to face...să nu ieşi la un suc cu telefonul, iar pe prieten să-l ţii pe post de mobilă

P.S.1:...oferă cel puţin 3 îmbrăţişări pe zi îţi fac bine şi ţie şi persoanei care le va primi, dar din alea adevărate, nu la număr ca să fie ci din inimă pornite.

Zâmbeşte...viaţa poate fi mai bună cu un simplu zâmbet!....eu chiar cred în asta...:)

O constatare

....după atâta optimism cu haine cernite...e timpul să recunosc că da, ţie ţi-a trecut uimirea, iar mie, mie, pur şi simplu mi-a trecut iubirea...şi ghici ce?! a trecut cu viteza luminii de nu mai ştiu nici măcar care a fost motivul pentru care am acorda atâta atenţie şi timp...

...şi aşa de la  o vârstă, lucrurile care înainte aveau un contur bine definit, acum se pierd în negură, iar ceea ce nu se putea desluşi în zare , prinde contur...

Au trecut şi zile livrate la comandă câte 30 la pachet plus 10 bonus pentru cei care sunt mai amărâţi pe viaţă...că aşa se ţin câte 40 de zile de doliu în popor...dar eu, atipică fiind, m-am răzvrătit şi-am spus că şi 30 sunt deja prea multe, că viaţa mea  aşa cu multe câte are în ea numai de aşa ceva nu ducea lipsă...şi bazându-mă pe principiul că ce e prea mult strică...mi-am întins aripile şi am vrut să zbor spre zări mai bune...tupeu mult pentru cineva care îşi începe ziua dând cu stângul în dreptul...dar, nu şi pentru o persoană atât de încăpăţănată ca mine.

Şi am murit un pic şi m-am schimbat un pic mai mult...şi am căuta şi am scormonit în trecut pentru a vedea ce şi cum şi când şi unde am greşit...şi am pus în balanţă şi într-un final am deliberat...viaţa la fel ca şi moartea nu te întreabă prea mult de dorinţele egoiste pe care le născoceşti şi nici nu îţi dă prea multe şanse de negociere, ci îţi arată sau te împinge spre drumul pe care trebuie să îl urmezi.

Vrei să negociezi?...Cu cine?...Cu care  străjer?...Căci opţiunile sunt atât de puţine, iar tu, tu, eşti atât de cenuşă.

...maybe...yes...or maybe not...

...maybe...yes...or maybe not...

    S-au scurt câteva zile de gând simt în interiorul meu o durere sfâşietoare ...care seamănă cu un parazit ce se alimentează cu energia mea....poate că am uitat să simt...poate că am uitat să privesc în jurul meu sau poate aveam nevoie de o seară alături două persoane foarte dragi sufletului meu...care să mă trezească şi să mă facă să îmi pun câteva întrebări...o seară în care să râd în hohote şi să îmi aduc aminte de lucrurile care contează cu adevărat în viaţă.

     Am fost atât de ancorată în durerea mea încât am omis că în jurul meu se află persoane care mă iubesc, care mă îndrăgesc şi care mă acceptă aşa cum sunt cu mai multe defecte decât calităţi...Şi pentru asta vă mulţumesc din suflet...>:D<

     Dar, oare când?!..am permis să alung din jurul meu persoane care întradevăr contează şi care mi-au arătat acest lucru de nenumărate ori şi prin multiple feluri. În schimb am acordat pe zi ce trece tot mai mult timp persoanelor care aveau tot timpul ceva de ajustat la persoana mea...Poate că am permis prea multor oameni să îmi facă rău pentru a se simţi ei bine, poate am fost prea empatică cu persoane care...aveau în sânge o doză mult prea mare de nesimţire şi cam mult tupeu de cartier...şi astfel m-am ales cu prea mulţi de poate şi cu "şansa " de a alunga de lângă mine persoane care rar se mai întâlnesc pe drumul vieţii şi care merită orice sacrificiu...căci până la urmă asta înseamnă să fii prieten cu cineva..să renunţi la egoismul atât de mult promovat în ziua de azi, să renunţi la tehnologia care te înconjoară şi să acorzi timp şi de ce nu să oferi îmbrăţişări şi zâmbete calde oamenilor dragi sufletului tău, care au avut capacitatea fără mare efort să-ţi invadeze sufletul şi mai mult de atât să sălăşuiască acolo plătind chiria cu sentimente.

      Rătăcind printre atâţi de poate şi lipsită fiind de curajul de a-mi deschide din nou  inima am uitat că faţa mea nu mai reflectă acel zâmbet pe care mulţi refuză să îl ofere şi care era cel mai de preţ accesoriu al meu...am decis să mă închid cu fiecare clipă mai mult şi astfel am permis singurătăţii să intre în viaţa mea într-un anotimp nu tocmai drag mie, care are el suficiente resurse să mă deprime, fără a cheltui prea multă energie.

     Şi ceea ce ştiu eu acum şi e la fel de clar şi limpede ca lacrima ce se prelinge pe obrazul îngheţat e că vreau să îmi recuperez prietenii şi vreau să merg mai departe cu inima deschisă şi cu credinţa că undeva, cândva voi găsi şi eu pe cineva care să mă accepte aşa cum sunt care să mă curpindă cu dragoste în zilele înnourate ale vieţii şi care să poată zâmbi numai gândindu-se la stângăciile pe care le fac şi astfel ziua sa va fi mai buna...

Pentru că atunci când viaţa m-a servit cu lămâi am preferat să fac o limonadă pe care am savurat-o cu un zâmbet...

Ganduri

E frig...e frig afară şi în sufletul meu...ba mai mult de atât norii în loc de lacrimi sau gândit să ne trimită câţiva fulgi de nea..pentru a ne demonstra încă o dată că noi, muritorii de rând, nu avem puterea de a controla timpul, anotimpurile sau ceea ce natura ne poate oferi...acei fulgi de nea ce azi mi-au mângâiat uşor obrazul mi-au adus din cutia cu amintiri o dulce mireasmă de fructe roşii şi un gând care mă tot bântuie de câteva zile...

O clepsidră, adusă pe o tăviţă neagră, cu rolul de a cronometra timpul ...pentru ca licoarea din ceaşca neagră să se prepare...o simplă clepsidră din lemn ieftin al cărui nisip era roz-bombon...iniţial pare un truc cu care să atragi clienţii un truc destul de reuşit...chiar mă bucur că am descoperit acea ceainărie...dar gândul care a prins viaţă acolo într-un colţ al minţii mele este sumbru. 

Timpul a trecut şi trece cu o uşurinţă pe lângă noi încât încep să mă întreb dacă nu cumva atunci când ne naştem nu facem un fel de pact meschin...în schimbul vieţii timpul pare că ne taxează la fiecare secundă...îţi dă viaţa, îţi dă tot atâtea clipe insipide, care aşa vor rămâne dacă nu-ţi pui amprenta asupra lor, cât ţine ghemul destinului tău...dar plată nu se face aici, ci în numărul secundelor pe care le irosim...aşteptăm...o nouă zi...poate mai bună, o nouă săptămână, un nou an...o iubire, o schimbare, dar uităm că pe toată această perioadă a aşteptării irosim tinereţea noastră sau o bună parte a vieţii noastre şi astfel se naşte în noi dorinţa de a ne fi născut bătrâni şi înţelepţi ca să nu ne mai irosim clipele si timpul ne arată că e cam târziu pentru regrete...

Am aşteptat şi eu...o nouă zi, un nou an...o iubire...şi brusc m-am privit în oglindă şi am văzut că ochii care mă privesc de dincolo de acea bucată de sticlă nu îmi sunt familiari...că acea fetiţă cu zâmbet inocent şi bujori în obraji s-a pierdut undeva în trecut şi eu nici măcar nu am apucat să îi spun bun rămas şi să îi mulţumesc că m-a însoţit pe drum până aici, că mi-a fost o companie de nădejde...şi în acea zi în care am primit clepsidra pe tavă am avut acelaşi gând că vreau o iubire în viaţa mea...dar nisipul roz ce se scurgea fără obstacole, constant mi-a adus aminte că s-ar putea să mă pierd din nou în bucla timpului şi că s-ar putea să uit din nou să spun la revedere persoanei  mele de azi şi bun venit celei de mâine...

Timpul e cel mai bun jucător de vieţi...cu acea faţă de jucător de poker în spatele căruia se ascunde un zâmbet ironic..îmi face nota de plată a fiecărei zile, a tuturor clipelor irosite..si Doamne scump mai e...

...cum sunt eu dincolo de aparente...

     Vineri dimineaţă...nici bine nu a apucat soarele sa îşi întindă razele ca să ne inunde cu lumină şi căldură că eu deja aveam privirea ţintită în tavan....o nouă zi...o nouă dimineaţă poate mai bună ca cea de ieri, poate cu o nouă lecţie...poate o zi banală dacă aşa o las eu să fie...o cafea de dimineaţă şi apoi mă urc în maşină...şi pornim cu viteză la drum...eu şi una din prietenele mele cele mai bune....o minunaţie de om...

     Astăzi nu vreau să scriu despre cât de norocoasă am fost şi cum am întâlnit persoane minunate care mi-au făcut viaţa mai frumoasă....astăzi vreau să vă scriu despre mine..de ce am decis asta?!...pentru simplu fapt că am întâlnit în ultima vreme câteva priviri care m-au intrigat şi care m-au pus un pic pe ganduri...câteva gesturi ale anumitor persoane care m-au debusolat un pic...aşa că, azi, am decis să vă povestesc despre mine...cam cum sunt eu...dincolo de aparenţe, dincolo de ceea ce poate afişez, dincolo de măşti...

     Nu sunt perfectă, şi vorba cântecului nici nu vreau, nici nu pot...de ce?...pentru că e o adevarată distracţie să greşeşti şi să înveţi din propriile greşeli...ai cu ce te amuza şi încuraja în viitor, dar mai ales ai cu cine concura...dacă ai fi perfect ar fi de-a dreptul plictisitor şi singuratatea ar fi singura ta companie.

    Nu imi doresc să am lângă mine persoane care se simt obligate să fie acolo dintr-o anumită cauză. Dacă te caut nu e musai că am nevoie de ceva...ci vreau să ştiu ce mai faci, cum îşi mai merge şi cu ce te-ai mai amuzat în ultimul timp...dacă crezi că cineva te caută doar atunci când are nevoie de tine, există două căi...fie te înveţi că există şi alt fel de oameni fie păstrăm distanţa...pe cuvânt că putem trăi pe acest pământ şi fără să ne intersectăm sau dacă ne intersectăm să ne salutam cordial şi cam atât.

     Nu-mi place când îmi spui ceva iar privirea şi gesturile tale te contrazic, poate nu îţi dai singur seama când faci asta dar crede-mă pe cuvânt se simte...şi încă cum...dacă ai ceva să îmi spui...te rog să faci asta...prefer sinceritatea...şi apropo ca şi factor încurajator eu o să fiu mereu sinceră cu tine...dacă eşti super-mega-cool îţi spun... mă calci pe codiţă sau îmi invadezi spaţiul crede-mă că o să afli mai curând decât te aştepţi.

     Aparent pot părea că sunt serioasă...mult prea serioasă, matură şi putenică...dar, îţi spun sincer am nevoie de o vorbă bună, tânjesc după un zâmbet din inima şi după o îmbrăţişare călduroasă...şi da, oricât de puternică aş părea mă doare enorm când cineva intră cu bocancii plini de noroi în viaţa mea...

    Acord credibilitate şi şanse fără număr deoarece consider că tot omul are ceva frumos în el care îl face minunat, dar asta nu înseamnă că nu îmi curg lacrimi dacă îmi demonstrezi contrariul...

   E poate ciudăţel, dar dacă zâmbesc nu înseamnă că întradevăr o duc minunat sau că zâmbetul ar fi o invitaţie la comentarii josnice...iar, dacă totuşi crezi că iţi permiţi aşa ceva...păi...fii pregătit atunci când primeşti replici pe măsură şi nu te ascunde după vişin....

    Poate că o să par cu nasul pe sus cu aceste cuvinte sau că am prea multe pretenţii, dar pe cuvânt nu asta e intenţia mea, ci pur şi simplu vă spun că aşa sunt eu dintr-o bucată, nu sunt complicată şi ca să mă crezi de vrei ne întâlnim la o cafea şi iţi dau instrucţiunile mele, dacă nu ai reuşit să mă descifrezi, iar dacă ai reuşit...ne putem întâlni să închegăm o prietenie frumoasă...asta dacă asta te interesează...că de nu, e mai bine să ne vedem fiecare de drumul nostru ...

    Până la următoarea cafea  zambiţi....e cel mai simplu şi mai revigorant lucru pe care il putem face.

Salut...

 ...a trecut atâta timp...de când nu ne-am auzit...decând nu ne-am mai salutat...a trecut mult timp de când nu am spus ceea ce simt sau ceea ce am facut şi a contat...

Ce mai faceti? Cum staţi la capitolul zambete nevinovate schiţate pe chipul vostru sau surâsuri pline de mister imprimate in ochi...eu îmi doresc să pornesc cu inima deschisă spre tot ce e nou în viaţa mea...şi astfel sper să întâlnesc persoana care să mă facă să zâmbesc, ba mai mult de atât...să găsesc acea persoană care să străbată mintea mea de-a lungul şi de-a latul, de să o doară tălpile, iar efectul să fie o stare euforică...

Am constatat că în goana nebună după bani şi statut oamenii uită de sentimente, am realizat şi am simţit pe pielea mea ce înseamnă să fii înlocuit cu un cont bancar...în care cică se depozitau sentimente de culoare verde...

Cu ce m-am ales...cu o buna lectie de la viaţă şi astfel am reusit să ies la vânătoare de greieraşi cu nepoţelul meu şi să privesc atent în jurul meu, să văd natura...şi să îmi stabilesc noi obiective în viaţă...

Veţi mai auzi de mine curând...mai ales atunci cand reparaţiile la nivelul inimii se vor termina...:)

"...cand o sa îţi fete mintea pui...sa-mi dai si mie unul...împrumut măcar...", cam astea au fost cuvintele care au ajuns la urechile mele şi care au reuşit sa-mi smulgă un zâmbet timit, tremurat...o zi atât de mohorâtă...o zi care mi-a reamintit că vara s-a terminat...o vară rece, polară...nu pentru că mercurul termometrului ar fi înţepenit undeva pe la 15 grade, ci pentru că în sufletul meu e frig şi viscol.

O vară care a trecut, care a fost asemenea unei ploi reci de toamnă, care te face să tremuri, oricât de mult te-ai strădui să dansezi ca să te încălzeşti., ea tot te face să simţi greutatea fiecărui strop şi răceala sa. Poate, am uitat eu să mă îmbrac corespunzător...poate am uitat să păstrez alături oameni calzi..poate m-am izolat prea mult şi am încercat să fac singură faţă unor situaţii care ar fi trebuit să se finalizeze acum ceva timp.

Sau poate am lăsat raţiunea să-mi controleze prea mult viaţa...sunt atât de mulţi de poate că încep serios să mă întreb dacă mai e loc de altceva...Am râs oare vara asta?!...da, am râs dar nu cu lacrimi de fericire...ci am râs doar aşa ca să fiu în trend, ca să exersez....ca să nu uit, căci sinceră să fiu, acel râs din inimă, molipsitor... a reuşit să mi-l fure cineva şi a fugit cu el, undeva departe peste ocean...şi ghici ce?!....a uitat să mi-l restituie.

Aşa că încerc să îl regăsesc undeva, la cineva...dar, Doamne cât de rece poate fi afară şi în sufletul meu e viforniţă şi nu am ştergătoare pentru ochi şi nici nu văd prea departe...e firg, prea frig pentru o vară de 2013...prea frig, prea fără lumină şi căldură...prea e întuneric şi fără luminiţa de la capătul tunelului....cred că vine trenul..oups...

           Şi cine sunt eu sa-ţi spun ce e bine şi ce e rău?...De ce mi-aş irosi cuvintele...eşti vaccinata, eşti independenta, eşti tânăra şi mai mult decât atât îţi curge prin vene acel ser specific răzvrătirii...să ştii că pot să fiu un spectator exemplar, mă pot aşeza aici pe-un trunchi şi pot privi cum îţi iroseşti timpul, sau cum te autodistrugi numai aşa din orgoliu...dar, prefer să nu fac asta, prefer să nu fiu eu un simplu spectator în viaţa ta...şi ştii de ce? Pentru că eu o am pe a mea şi viaţa mea poate fi un curcubel în nuanţe gri şi fără tine... Aceste rânduri mi le-a lăsat scrijelite-n praf umbra mea...cică s-a plictisit să mă mai urmărească, să-mi şoptească lucruri bune şi eu să o ignor...

Un cântec în fundal, un cântec de vioară ce-ţi  exprimă sentimentele mai bine decât mii de cuvinte, iar în background mai vezi o lacrimă ce se prelinge pe un obraz trandafiriu...o lacrimă ce lasă urme pe masca unui jongler-ucenic. Ucenicul sunt eu...acum ceva timp am intrat la ucenicie...şi am început să jonglez cu întâmplările din viaţa mea...la început mai sfios, apoi am început să tremur şi să  scap lucruri importante pe pământ... 

Un ecou...un ecou care răzbătea dincolo de timp, dincolo de pereţii ridicaţi de mine pentru a mă izola, un ecou ce-mi spunea povestea...povestea mea, a unui pui de om cu o personalitate mică, dar de duritatea unui diamant, cu prieteni asemănători cu perlele şi pe care o dată ce îi ai în viaţă nu îi mai pierzi...care a decis să plece în călătorie prin deşeretul vieţii alături de prieteni...care nu ştie exact cum arată partenerul ei, dar garantat crede în iubire....care dincolo de toate ştie ce animal o reprezintă....cameleonul...

Da, am făcut pace cu umbra la un pahar de limonadă acră cu aromă de fructe de pădure, nu pentru că viaţa ar fi prea dulce, ci pentru că încă nu am întâlnit persoana care să mă facă să uit de mine...şi până atunci prefer să-mi păstez mintea rece, iar inima la o temperatură potrivită...

Ce am vrut de fapt să-ţi spun...că e trist cum preferăm să pierdem oameni frumoşi din jurul nostru doar pentru a ne trezi, doar pentru a recunoaşte că cineva a meritat cândva mai mult, iar noi din motive puerile am decis să întoarcem spatele persoanei care ne putea ţine companie în călătoria vieţii...e trist cum uităm să iubim în timp ce numărăm zilele şi ne dorim să fim inerţi atunci când ceea ce face diferenţa e un strop de iubire...sau nu?!?!?!

Ceva despre nu stiu ce

A trecut ceva timp de cand nu ne-am mai dat intalnire in acest spatiu virtual...a trecut si a fost un timp in care am deschisi ochii larg cat cepele doar pentru a savura viata ceva mai intens... In seara aceasta in timp ce ma intoceam spre casa  mi-am permis sa imi las gandurile sa zboare in voia lor, in vreme ce privirea mea strabatea zarea intr-o continua schimbare...si in tot acest timp de relaxare ma batea un gand, si m-a batut atat de tare incat mi-a trezit un pitic exotic, care a inceput si el sa se intrebe ...ce sa va mai spun?...

Am atat de multe sa va povestesc...as vrea sa va spun despre acel batran simpatic care intrebat incotro e autogara...a raspuns: vino cu mine iti garantez ca nu o sa ajungi in groapa, ca eu desi am albit nu am inca de gand sa ma duc acolo si nici in plop nu ajungi ca bate vantul si e pacat sa te scuture de la prima ora a zilei...dar garantat te duc pana la autogara si apoi eu o sa-mi vad de drum...

As vrea sa va povestesc de cat de dor imi e de oameni care te imbratiseaza cu drag, de cat de mult duc lipsa unei persoane care a lasat o amprenta in inima mea, despre cum calatoream cu trenul si de oamenii pe care ii intalneam, de cum m-am indragostit prima oara, cum am schimbat 3 job-uri intr-un timp in care unii oameni nici macar nu apuca sa caste bine, de tipul blond cu ochii albastri, de oameni minunati, de prietenii de ani si de prieteni pierduti in negura uitarii, despre seri de vara tarzie, despre sesiuni petrecute in pub-uri cu maratoane de bancuri, despre seri in parc in compania muzicii de chitara, a studentilor, a semintelor....si lista continua..

Am atatea sa va spun incat nu stiu exact cu ce sa incep...as vrea sa va povestesc ceva despre nu stiu ce, ceva care sa va determine sa va descretiti fruntile si sa zambiti asa cu toata inima....si pana la urma azi renunt la scris, caci pleoapele mele grele au castigat batalia cu dorinta mea de a scrie, dar candva...intr-o zi apropiata promit sa revin cu ceva mai consistent ...va dau intalnire curand...

don't worry...be happy

Ţi-a spus astăzi cineva că te iubeşte? Că eşti pentru el/ea cel mai cel sau cea mai cea...ca eşti exact la momentul potrivit în locul potrivit cu persoana potrivită?....dacă încă nu ţi-a spus nimeni, pe ziua de azi aşa ceva...nu te îngrijora mai este timp...

Nu, îţi bate capul cu opiniile celor care nu fac altceva decât să uite că în fiecare din noi există ceva frumos şi special, nu te gândi la cuvintele aruncate în vânt sau spuse la nervi...dor uneori...dar nu iţi merită nici lacrimile şi nici amarul...

ÎŢi spuneam acum ceva timp că sunt o răsfăţată a sorţii, că am întâlnit în viaţa mea persoane minunate care au ştiut ce înseamnă noţiunea de prietenie, oameni care au coloana vertebrală şi care atunci când greşesc nu se sfiesc să recunoască acest lucru...(am întâlnit şi pseudo-prieteni, dar nu despre ei vreau să vă povestesc) e greu să laşi orgoliul deoparte, dar zic eu, e si mai greu să trăieşti cu povara că puteai trăi o viaţă frumoasă în armonie, dar pentru că nu ai ştiut să renunţi la mândrie la timpul potrivit ai ratat ocazia...şi singur ţi-ai săpat groapa.

Ieri am decis să-mi petrec ziua cu prietenii apropiaţi, până ieri am decis să-mi încarc programul suficient de mult (2 job-uri, ture de zi, ture de noapte), în primul rând pentru a testa dacă întradevăr o persoana ocupată este îndreptăţită să uite de persoanele dragi din jurul său..şi răspunsul a fost..NU, nu e...dacă ai prieteni ai şi timp pentru ei,iar dacă nu ai timp...iţi faci... căci vin momente în viaţă în care s-ar putea să ai prea mult timp, dar să nu ai cu ce-l umple sau cu cine să-l faci să treacă mai repede şi mai spectaculos...nu a contat că nu am dormit 36 de ore, pentru a-mi vedea persoanele dragi, nu a contat că mergeam pe stradă şi uneori simţeam că pământul se învârte mult prea repede, nu a contat nici că lucurile în jurul meu se petreceau în reluare...atâta timp cât la destinaţie întâlneam oamnei frumoşi cu care sa râd şi care să mă facă să văd viaţa în culori...

A fost un test...şi încă mai continuă...dar răspunsul il ştiu deja...nu contează ce opinii au oamenii care nu mă cunosc şi nici nu se obosesc să o facă, nici opiniile celor care au impresia că mă cunosc...ceea ce conteaza cu adevarat e sa ai lângă tine oameni care să te facă să râzi şi să te încarce cu energie... şi mai ales să ştii să îi păstrezi...căci, în fond şi la urma urmei în asta constă averea acestei lumi...zic eu..şi eu când zic...apoi ZIC.

Nu ştiu şi nici nu ştiu cum să aflu...acesta e răspunsul, cel mai sincer şi mai inofensiv răspuns pe care l-am putut găsi...spunea cineva, cândva, pe vremea când eu eram cică tânără, dar cu inima obosită că "răspunsurile sunt pe măsuraîntrebărilor şi că nu există răspuns mai bun decât întrebarea"....

În ultimul timp, mi-a fost adresată întrebarea "Cine eşti?" Şi, la drept vorbind mă cam blocam la această întrebare...până când...într-o noapte târzie, pe când oameni se întorc pe partea cealaltă de dulce ce e somnul..un tânăr cu ochii albaştri şi părul blond cârlionţat mă întreabă aşa într-o doară ca să mai treacă timpul cine eşti..şi atunci un pitic din creier...care încă nu a fost corupt de oboseală se trezeşte să-i răspundă...Nu ştiu şi nici nu ştiu cum să aflu cine sunt...Aş vrea să-ţi pot spune că sunt o tipă îndrăgostită până în măduva oaselor...că iubesc viaţa până la epuizare că mă trezesc dimineaţa doar pentru a mă putea bucura de fiecare clipă ce-mi este dăruită...că încerc din răsputeri să fiu un om mai bun şi că în orice împrejurare mă vezi zâmbind...dar nu e aşa...adevărul e că nu ştiu şi nici nu ştiu cum să aflu cine sunt...Stau aici lângă tine şi îţi fac umbră...şi cîteodată încerc să mă păcălesc că aparţin acestui loc..plin de lumini, de zgomot, de oameni...în care timpul pare că se opreşte, în care nu există ceas şi orele se duc în vânt...şi nu-mi reuşeşte decât arareori...

Într-o lume prea mare pentru mine am decis, din dragoste, să mă întorc în acest oraş...am lăsat inima să decidă şi rezultatele au fost pe măsură de dezastruoase...am continuat să zâmbesc în speranţa şi mizând pe ideea că aparţin acestui loc şi că aici oamenii sunt mai buni, mai deschişi, mai iubitori....se pare că şi aici m-am înşelat..până acum anul 2013 a fost un an în care m-am înşelat şi m-am păcălit pe mine însumi cu privire la oameni, locuri, evenimente, trăiri...un an pe care am pariat cel mai mult şi de la care am primit cele mai grele lovituri...o jumătate de an care a concurat cu 2012 şi a ieşi învingătoare...căci, da, ştiam cândva şi cine sunt şi ce doresc de la viaţa, dar între timp m-am rătăcit şi acum nu mai ştiu cine sunt şi nici nu ştiu cum să aflu cine sunt...Ştiu doar că o să fiu aici un timp..nici prea lung şi nici prea scurt, suficient doar cât să-mi învăţ lecţia şi să o pornesc din loc în căutarea mea, dar până atunci: nu ştiu şi nici nu ştiu cum să aflu cine sunt.

A trecut ceva vreme de când nu am mai petrecut o aşa frumoasă zi...o zi pe care să o încep brusc la ora 6:30 a.m., nu pentru că Moş Ene nu ar mai fi vrut să stea pe la mine, că doar sunt o gazdă bună, zic eu, în nopţile în care dorm...ci pentru că soare îmi gâdila nespus de insistent genele la acea oră. Am avut inspiraţia de a mă poziţiona cu faţa spre răsărit într-o încăpere care are nişte ferestre cam dese...Dar, sincer nu am regretat...am deschis ochii iniţial brusc pentru ca apoi să mă retrag în carapace şi să îi deschid treptat..parcă ne jucam de-a şoarecele şi pisica...acum îi deschideam, acum îi închideam...şi aşa s-a trezit copilul din mine şi a coborât în trup de adult treptele ca să dea nas în nas cu căţeluşul Ghemotoc şi cu Rica...alţi camarazi care mă fac să ridic din spânceană de la prima oră...nici nu îi vedeam bine şi ei îşi fluturau coada în stânga şi în dreapta parcă ar fi vrut să mă hipnotizeze..noroc de glasul mamei care m-a retrezit...O ceaşcă de cafea a reuşit să mă pună serios pe picioare şi astfel am început ziua cu drag şi chef....chef de muncă aşa că am mai luat un fund de loc pe pat şi m-am pus la poveşti cu mama...Şi am povestit noi vrute şi nevrute până când somnul iar mă atragea şi patul nu se mai oprea să-mi facă cu ochiul...Şi mă uitam când la mama când la pat şi de la o vreme s-a prins şi ea că gândul meu numai acolo langă ea nu e...şi mi-a spus prieteneşte du-te şi dormi un pic...eu atât am aşteptat şi m-am cuibărit în pat şi de acolo nu m-am clintit cam o oră când vecini mei sau gândit că am nevoie de muzica ambientală şi au început să bată cu barosul în ciment...na, că mare ispravă am făcut azi...aşa că mai bine îmi iau sapa şi mă duc oleacă în grădină să mă bronzez...şi aşa s-a mai scurs o oră şi o altă oră a trecut că mai aveam nişte articole restante de citit şi tot aşa până a revenit mama mea de la muncă şi am decis să mergem într-o plimbare...mergem ca să avem de unde veni şi ca să mai discutăm şi noi ca oamenii..şi după ce ne-am întors am stat la aer...şi ziua mea se încheie cu gândul la visul de dimineaţă din care m-a răpit soarele şi la o povestioară pe care o citisem curând ...şi cu aceste gânduri priveam cerul albastru şi mă îmbătam cu aerul curat de ţară şi din când în când mai aruncam câte o privire la păsările cerului care dansau...apoi luna a pus stăpânire şi seara m-a prins în mreaja ei şi visul de dimineaţă încă e peren în mintea mea şi povestioara suna cam aşa:...

"Banii care pot deschide uşa raiului Se zice ca un oare­care şi-a strans aici bunuri multe ca să aiba şi din­colo. Zicea mereu: totul se poate cum­para. Și aici şi din­colo. Și stran­gea mereu. N-ar fi dat nima­nui un ban. O sin­gura dată a dat unui cer­se­tor 25 de bani. Și a murit. S-a dus la Sfan­tul Petru — tra­di­tia stie ca el pas­treaza che­ile rai­u­lui — şi a incer­cat să intre. Sfan­tul Petra i-a spus ca nu poate intra, pen­tru ca nu şi-a pre­ga­tit dina­inte locul. Omul nos­tru i-a spus Sfan­tu­lui Petru ca totusi s-a pre­ga­tit. A adu­nat mereu bani ca să-şi pla­teasca intra­rea in rai. Stia ca aici totul se cum­para. “Și unde ai banii?” il intreba Sfan­tul Petru. — In buzu­nare. Am şi cecuri şi har­tii de banca. Dau cat se cere. Am des­tui.” — “Sa-i vad”, ii zise Sfan­tul Petru, zam­bind catre un inger care asista la dis­cu­tie. Și omul incepu să se caute prin buzu­nare, işi scoase din valiza de cala­to­rie şi alte haine, mapele cu acte, dar nu gasi nimic. “Am avut bani multi, cand am murit, zise. Nu inte­leg ce s-a putut intam­pla!” — “Mai cauta”, il imbie Sfan­tul Petru. Și cautandu-se, in fun­dul unui buzu­nar gasi 25 de bani. “Cu atat ai venit”, ii zise Sfan­tul Petru. Sunt banii pe care i-ai dat unui sarac cer­se­tor. Cred ca ai şi uitat de ei, ca i-ai dat in scarba, ca să scapi de el. Totusi, iata, au ajuns aici. A mai venit ieri unul care trans­por­tand o caruta de paini, a arun­cat cu o paine intr-un fla­mand care se ţinea dupa el cer­sind. Pai­nea e aici. Cei 25 de bani ai tai, ca şi pai­nea celui­lalt, sunt ceva, dar nu sunt de-ajuns ca să des­chida por­tile rai­u­lui. Imi pare rau! Plata tre­buia s-o achiti pe pământ, aproa­pe­lui tău"....

Noapte bună şi nu uita şi în somn poţi zâmbi!...Parol....:))

Azi e una din acele zile în care sunt în căutarea a ceva nou, care să-mi schimbe un pic cursul vieţii...sunt în căutarea melodiei care să mă facă să vibrez şi să-mi redea cheful de viaţă, nu de alta, dar, m-am cam ramolit...măcar aşa un pic în ultima vreme şi nu-mi e caracteristic. 

Am acel sentiment, în care simţi nevoia de schimbare cu toate că vechiul este minunat, dar pur şi simplu mă tem de rutină...O rutină, pe care nu o agreez şi pe care nu vreau să mi-o fac prietenă...am nevoie de o coafură nouă...dar asta se va intâmpla abia peste o săptămână, am nevoie de oameni noi în viaţa mea şi da cu toate că am parte de ei acum, simt că am nevoie de oameni care să fie de aceeaşi parte a baricadei cu mine...azi mă simt mia singură ca oricând şi nu pentru că nu aş avea prieteni sau pentru că oamenii nu m-ar înconjura, ci pentru simplu fapt că vreau să petrec timp cu acea  persoană care să mă vadă altfel şi pe care să-l văd altfel....acea persoană cu care să-mi doresc să împarte clipele vieţii mele...cu care să-mi doresc să descopăr tot ce e frumos şi ne înconjoară...sufăr de ceva de genul singurătate în mijlocul mulţimii...inima mea tânjeşte după adrenalină...

O fi din cauză că am primit aseară trei cereri în căsătorie, sau pentru că am prieteni care incearcă să facă pe cupidon cu mine sau pentru că văd prea multe persoane care îşi unesc destinele (ceea ce e minunat şi e de bine)...dar nu pentru starea mea actuală....şi încă mai caut melodia acestei zile...U tv nu m-a ajutat deloc....:D

Şi timpul cerne oamenii din viaţa ta....îţi selectează evenimentele şi te lasă să te adaptezi la situaţii cu care nu bănuiai că o să te întâlneşti. Oamneii vin şi pleacă...mai sunt unii care te însoţesc până la răscruci de drumuri...alţii uită de tine de îndată ce fac primul colţ, alţii îşi aduc aminte răzleţ de tine, pe unii ai vrea să-i scoţi din viaţa ta, pe alţii îi uiţi...sau crezi că îi uiţi. 

Timpul are un fel ciudăţel de a-ţi arăta că oamenii din viaţa ta sunt o lecţie sau o binecuvântare...

Am acceptat de curând o ofertă, care era pentru mine o ultimă opţiune...aşa cum îmi spunea un amic...nu mă temeam că nu o să trec de acest test/interviu...ci îmi era teamă că o să îl trec şi apoi nu ştiu ce o să fac...cam în acea situaţie am ajuns şi eu...şi am trecut aşa cum mă temeam...

Dar ghici ce? această alegere a mai cernut câţiva oameni din viaţa mea...oameni care făceau parte din avuţia mea...aşa îi consideram eu, dar mai bine sărăceşti treptat...zic eu...însă am avut parte şi de suprize plăcute..un om special pe care nu l-am văzut de 4 ani  şi-a făcut din nou apariţia în viaţa mea...acest omuleţ a fost alături de mine atunci când am luat cele mai importante decizii...atunci când am intrat la facultate, a fost acolo să îmi ofere o vorbă bună, atunci când am dat de greu la facultate mă suna să mă încurajeze, atunci când am crezut că am luptat în zadar, o maşină neagra s-a oprit în dreptul meu şi în spatele geamului şi-a făcut apariţia tot el...iar acum, la un colţ de stradă după patru ani mă recunoaşte, îmi zâmbeşte în felului lui caracteristic şi mă întreabă Domnişoară, ce mai faci?...Nu te-am văzut de atâta timp...şi îi spun ce fac şi ochii săi exprimă atât de multe emoţii în fracţiuni de secundă...pentru ca în final un sentiment de mândrie să-şi facă apariţia şi cuvintele: nu te opri din ce căutat, meriţi ce e mai bun să transforme o seară ploioasă într-o zi plină de speranţă. Nu îmi e iubit, nu îmi e prieten cu toate că aş fi onorată, nu îmi e rudă şi nu îmi e străin...e o veche călăuză...care apare la momentul oportun în viaţa mea...şi mai am eu câteva călăuze de genul....dar despre ele o să vă vorbesc altădată.

Acum timpul îmi spune să plec să văd ce mai e nou în această zi, ce îmi mai spune turcul pe ziua de azi. Aaaaaa, da şi turcul e un personaj nou în viaţa mea...e amuzant o să vedeţi.

        M-am rătăcit astăzi, undeva între răsărit şi apus, în amintiri...fiecare având o amprentă unică asupra mea. E curios cât de mult ne putem schimba în timp...oameni, locuri, zile, tu..care de fapt nu eşti acelaşi tu nici măcar două secunde consecutive. Mama mea îmi spunea zilele trecute că viaţa m-a pus la nişte încercări cam grele încă de pe vremea când nu ştiam bine cum să-mi păstrez echilibrul şi să nu mă las învinsă de gravitaţie...bunicul meu mă întreba azi mai într-o doară, într-un context mai ciudăţel dacă mi-am cumpărat rochie de mireasă...bunica mea m-a privit în ochi şi pentru câteva secunde am simţit că îmi transmite milă combinată cu speranţă şi ceva mai mult...iar în final m-a consolat cu replica Dumnezeu ştie cel mai bine...Şi, fără să vreau, pe când stăteam în casă contemplând ploaia printr-o fereastră imensă..m-am lăsat pradă tentaţiei de a face o călătorie în trecut...un trecut presărat cu vise, cu speranţa că undeva în viitor sigur o să îl întâlnesc pe piticul-paznic al cutiei cu vise, ce îşi are culcuşul la capătul curcubeului şi îmi va îndeplini şi mie o dorinţă...una mică...dar care sub privirea mea se poate transforma...poate trece dincolo de barierele imaginarului şi prinde contur în viaţa mea reală.

         Că mă voi transforma într-o prinţesă, nu am îndrăznit nicicând să visez...dar, am sperat că voi fi o prinţesă pentru acel EL special...vise am avut şi ele m-au schimbat, în timp am constatat că, unele m-au făcut un om mai bun altele au scos la iveală părţi din mine pe care bucuroasă am ales să le ferec şi să le păstrez în arhivă...să fie acolo doar pentru inventar...căci oricât de mult m-am schimbat şi oricât de multe lovituri am primit, a fost decizia mea să nu mă transform într-o zgripţi, ci să par acea naivă, pe care o dată ce o cunoşti nu o mai uiţi uşor.

          Pe când cotrobăiam prin trecut, am realizat că în timp am încetat să visez şi că bucuroasă mă las surprinsă de destin..căci asta sunt eu, nu-mi plac planurile..îmi place să fiu spontană şi să trăiesc clipa...şi ceea ce am mai descoperit e faptul că am avut parte în viaţa mea de oameni atât de frumoşi, care în mare parte îşi aduc aminte de mine şi mă mai întreabă, aşa din când în gând, ce  mai fac...că am avut parte de prieteni adevăraţi care ar fi dispuşi să stea cu mine la poveşti, chiar dacă poveştile mele nu au tot timpul coerenţă...că am cele mai minunate surori din lume, cea mai wow mamă şi că am aflat cam de unde îmi încep povestea pe aici...unde o să o termin...să lăsăm destinul să-şi câştige cinstit pâinea şi să nu-l influenţăm...

        

        Şi că tot aminteam că uneori poveştile mele nu au coerenţă...tocmai aţi citit una...smile is free...;)

Hehe...norul acela seamănă cu un prinţ, iar celălalt pare a avea o ciudaţică formă de broască...cred că sunt rămăşiţele primului...s-o fi transformat broasca în prinţ şi a uitat să-şi schimbe umbra....

-Domnişoară...ce cauţi, aici? O voce cu o nuanţă ironică mi se adresează, parcă din toate părţile...cineva mă întrerupe din visare..o clipă îmi mut privirea şi prinţul-nor dispare...vocea, a cui, e?  Aaaaa, da un vechi prieten, nu l-am văzut de un an...

- Meditez la nemurirea sufletului...cred! 

Şi un râs cristalin străbate zare...

- Deci, nu mă crezi....dar ce omuleţ din trecut avem aici, ai rămas la fel...tinerel, cu ochi jucăuşi....aşa un pic accentul e de bucureştean, dar te iert de data asta...

-Eu? am rămas la fel?....nope, nope...tu ai rămas la fel, la fel de sinceră, cred că nu mai ai leac...

- Mulţumesc de compliment...mi se spune des...şi ai venit şi tu cu o îmbrăţisare, sau doar cu dorul şi dorinţa de a mă revedea?

- Ghici?...dar până atunci...spune-mi domnişoară....ce cauţi aici?

-Adică?...Am venit la interviu...Okeii şi asta ce a fost? Un tunet..un tunet format dintr-o suită de râsete....

-Am răspun greşit, atât de repede?

 -Domnişoară...ce cauţi, aici?

- Calea de ieşire..mă puteţi îndruma?....-

-Da, faceţi la stânga, mergeţi 20 de metri, faceţi la dreapta, mai mergeţi 30 de metri, apoi, iar stânga...şi iar dreapta şi iar stanga şi apoi din nou stânga şi gata...

-Mulţumesc, cred că m-aţi pierdut la jumătatea drumului...

 -Domnişoară...ce cauţi, aici?

- Un lucru mic...neînsemnat, dar care să-mi schimbe viaţa...acea clipire aparent obişnuită, dar care îţi schimbă cursul vieţii şi te trimite pe un drum la care nu te-ai fi gândit nicicând...te proiectează într-un viitor pe care nu ţi l-ai imaginat vreodată....unde te duce? ăsta e farmecul aceasta e călătoira vieţii..căutarea noastră spre lumină...dar, lumina o găseşti după o călătorie prin întuneric...

 -Domnişoară...da te trezeşti azi?  e a treia oară când sună ceasul...sau vrei să pierzi autobuzul? Să ştii că e singurul pe ziua de azi...aşa de încurajare...smile and wake up.

Oglindire

    Şi imaginea ce se oglindeşte în oglindă, care mai ieri reflecta un zâmbet colorat...azi reflectă doar urma unei umbre de zâmbet şters ce tremură parcă de teama de a nu fi văzut...şi încet, încet moare entuziasmul în mine şi tot încet, încet mă pierd şi eu în negura uitării...

    Şi de câte ori nu m-am păcălit că ziua de mâine o să aducă o rază de lumină pe strada mea, şi de câte ori nu am crezut că această cotitură a tunelului mă duce cu paşi grăbiţi spre mai bine...Cam tot de atâtea ori de câte m-am entuziasmat pentru ca în final să pierd tot eu...şi de câte ori nu m-am consolat că nu au fost decât 1001 încercări care nu au avut un rezultat scontat, dar că următoarea o sa fie cea care mă va determina să strig din toţi rărunchi EVRIKA.

   Şi de fiecare dată cineva acolo se încăpăţânează şi mă face să cred cu fiecare zi ce trece că nu voi simţi pe pielea mea ce înseamnă să ai o doleanţă împlinită....am ales cu inima şi preţul pe care îl plătesc e crunt...

  Şi sunt zile în care mă întreb dacă mai rezist şi se pare că există o curiozitate în mine de neîmblânzit care mă tot determină să văd ce se mai poate întâmpla cu ce mai pot fi surprinsă şi, da, sunt o persoană care vrea să fie surprinsă..dar, în sensul bun.

   Şi puteam să pariez cu tine pe ce am mai scump că, da, lucrurile vor căpăta sensul mult dorit de mine în mai puţin de un an...acum am dubii...şi nu am curaj nici măcar să mai ies din casă...e prea multă energie cheltuită...

  Şi imaginea ce se oglindeşte în oglindă, care mai ieri reflecta un zâmbet colorat...azi reflectă doar urma unei umbre de zâmbet şters ce tremură parcă de teama de a nu fi văzut...şi încet, încet moare entuziasmul în mine şi tot încet, încet mă pierd şi eu în negura uitării...