Şi cine sunt eu sa-ţi spun ce e bine şi ce e rău?...De ce mi-aş irosi cuvintele...eşti vaccinata, eşti independenta, eşti tânăra şi mai mult decât atât îţi curge prin vene acel ser specific răzvrătirii...să ştii că pot să fiu un spectator exemplar, mă pot aşeza aici pe-un trunchi şi pot privi cum îţi iroseşti timpul, sau cum te autodistrugi numai aşa din orgoliu...dar, prefer să nu fac asta, prefer să nu fiu eu un simplu spectator în viaţa ta...şi ştii de ce? Pentru că eu o am pe a mea şi viaţa mea poate fi un curcubel în nuanţe gri şi fără tine... Aceste rânduri mi le-a lăsat scrijelite-n praf umbra mea...cică s-a plictisit să mă mai urmărească, să-mi şoptească lucruri bune şi eu să o ignor...
Un cântec în fundal, un cântec de vioară ce-ţi exprimă sentimentele mai bine decât mii de cuvinte, iar în background mai vezi o lacrimă ce se prelinge pe un obraz trandafiriu...o lacrimă ce lasă urme pe masca unui jongler-ucenic. Ucenicul sunt eu...acum ceva timp am intrat la ucenicie...şi am început să jonglez cu întâmplările din viaţa mea...la început mai sfios, apoi am început să tremur şi să scap lucruri importante pe pământ...
Un ecou...un ecou care răzbătea dincolo de timp, dincolo de pereţii ridicaţi de mine pentru a mă izola, un ecou ce-mi spunea povestea...povestea mea, a unui pui de om cu o personalitate mică, dar de duritatea unui diamant, cu prieteni asemănători cu perlele şi pe care o dată ce îi ai în viaţă nu îi mai pierzi...care a decis să plece în călătorie prin deşeretul vieţii alături de prieteni...care nu ştie exact cum arată partenerul ei, dar garantat crede în iubire....care dincolo de toate ştie ce animal o reprezintă....cameleonul...
Da, am făcut pace cu umbra la un pahar de limonadă acră cu aromă de fructe de pădure, nu pentru că viaţa ar fi prea dulce, ci pentru că încă nu am întâlnit persoana care să mă facă să uit de mine...şi până atunci prefer să-mi păstez mintea rece, iar inima la o temperatură potrivită...
Ce am vrut de fapt să-ţi spun...că e trist cum preferăm să pierdem oameni frumoşi din jurul nostru doar pentru a ne trezi, doar pentru a recunoaşte că cineva a meritat cândva mai mult, iar noi din motive puerile am decis să întoarcem spatele persoanei care ne putea ţine companie în călătoria vieţii...e trist cum uităm să iubim în timp ce numărăm zilele şi ne dorim să fim inerţi atunci când ceea ce face diferenţa e un strop de iubire...sau nu?!?!?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu