S-au scurt câteva zile de gând simt în interiorul meu o durere sfâşietoare ...care seamănă cu un parazit ce se alimentează cu energia mea....poate că am uitat să simt...poate că am uitat să privesc în jurul meu sau poate aveam nevoie de o seară alături două persoane foarte dragi sufletului meu...care să mă trezească şi să mă facă să îmi pun câteva întrebări...o seară în care să râd în hohote şi să îmi aduc aminte de lucrurile care contează cu adevărat în viaţă.
Am fost atât de ancorată în durerea mea încât am omis că în jurul meu se află persoane care mă iubesc, care mă îndrăgesc şi care mă acceptă aşa cum sunt cu mai multe defecte decât calităţi...Şi pentru asta vă mulţumesc din suflet...>:D<
Dar, oare când?!..am permis să alung din jurul meu persoane care întradevăr contează şi care mi-au arătat acest lucru de nenumărate ori şi prin multiple feluri. În schimb am acordat pe zi ce trece tot mai mult timp persoanelor care aveau tot timpul ceva de ajustat la persoana mea...Poate că am permis prea multor oameni să îmi facă rău pentru a se simţi ei bine, poate am fost prea empatică cu persoane care...aveau în sânge o doză mult prea mare de nesimţire şi cam mult tupeu de cartier...şi astfel m-am ales cu prea mulţi de poate şi cu "şansa " de a alunga de lângă mine persoane care rar se mai întâlnesc pe drumul vieţii şi care merită orice sacrificiu...căci până la urmă asta înseamnă să fii prieten cu cineva..să renunţi la egoismul atât de mult promovat în ziua de azi, să renunţi la tehnologia care te înconjoară şi să acorzi timp şi de ce nu să oferi îmbrăţişări şi zâmbete calde oamenilor dragi sufletului tău, care au avut capacitatea fără mare efort să-ţi invadeze sufletul şi mai mult de atât să sălăşuiască acolo plătind chiria cu sentimente.
Rătăcind printre atâţi de poate şi lipsită fiind de curajul de a-mi deschide din nou inima am uitat că faţa mea nu mai reflectă acel zâmbet pe care mulţi refuză să îl ofere şi care era cel mai de preţ accesoriu al meu...am decis să mă închid cu fiecare clipă mai mult şi astfel am permis singurătăţii să intre în viaţa mea într-un anotimp nu tocmai drag mie, care are el suficiente resurse să mă deprime, fără a cheltui prea multă energie.
Şi ceea ce ştiu eu acum şi e la fel de clar şi limpede ca lacrima ce se prelinge pe obrazul îngheţat e că vreau să îmi recuperez prietenii şi vreau să merg mai departe cu inima deschisă şi cu credinţa că undeva, cândva voi găsi şi eu pe cineva care să mă accepte aşa cum sunt care să mă curpindă cu dragoste în zilele înnourate ale vieţii şi care să poată zâmbi numai gândindu-se la stângăciile pe care le fac şi astfel ziua sa va fi mai buna...
Pentru că atunci când viaţa m-a servit cu lămâi am preferat să fac o limonadă pe care am savurat-o cu un zâmbet...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu