Ce ai face dacă la prima oră a dimineţii te-ar trezi o mângâire uşoară pe faţă?...ce ai face?! dacă doi ochişori vioi şi sclipitori ar veni la ora 6 30 la tine la pat şi ţi-ar spune: "Buna dimineataaaaaaa, Joooo...te-am trezit"...iar apoi, încăperea ar fi umplută de sunetul unui râs cristalin şi inocent de copil...ce ai face?! dacă trezirea asta matinală ar avea ca unic scop spunerea unei poveşti şi da, acea zi nu e una oarecare ci, o zi de sâmbătă...o zi tomnatică în care razele generoase ale soarelui inundă încăperea şi te îndeamnă la o nouă fărâmă de optimism...Cum veţi reacţiona voi?...nu am de unde să ştiu...dar eu una m-am topit şi am simţit cum îmbrăţişarea unui pui de om poate să te descarce de orice e rău şi să te încarce cu o doză dublă de iubire...căci îţi vine să renunţi şi la ceai şi la cafea şi la tot pentru aceste clipe de dragoste pură şi dezinteresată.
În ultima vreme mi s-a spus mai pe faţă mai, pe ocolite, că m-am schimbat şi recunosc aşa e...era inevitabil...prea multe minciuni pentru ultimele luni... puţini au fost cei care au avut curajul să-mi atragă atenţia că acea schimbare e în rău...şi da le mulţumesc tuturor pentru asta....dar, uneori oricât de mult te lupţi mai cazi în prăpastie...nu promit că nu o să cad de tot, dar, promit că o să încerc să mă ridic...de ce am nevoie? de dragoste...să o văd manifestându-se la oameni din jur, să văd că nu totul se rezumă la un cont în bancă, că nu stau oamenii împreună pentru că sunt invidiaţi de cei din jur, ci pentru că se iubesc, că nu se mint în faţă...să văd că, da, eşti în stare să renunţi la anumite capricii pentru persoana de lîngă tine...să văd oameni care sunt amici nu pentru că ar avea un beneficiu ci, pentru că timpul petrecut în cercul de prieteni este un timp preţios...
O lume frumoasă...o lume mai bună...care da, există, şi nu e ficţiune...ai nevoie doar de oameni minunaţi ca să o descoperi, iar unicitatea din noi ne face să fim minunaţi...prietenii mei m-au cam auzit spunând în ultima vreme că nu simt că aparţin acestei lumi, că pe zi ce trece mă simt tot mai ieşită din tipar, simt că egoismul unora, lipsa de respect şi gândire mă depăşeşte...dar, pe de altă parte nu pot să fiu indiferentă şi să nu îi mulţumesc vieţii pentru prietenii care mă acceptă aşa ciudăţică cum sunt, ba mai mult de atât îmi dăruiesc timpul lor....
Oricând o să accept o invitaţie la o cafea şi o să ofer timpul meu...şi uneori acea cafea e însoţită şi de trei linguriţe de dragoste...fie ea de prietenie....fie de ceva mai mult(dacă o să întâlnesc persoana care să mi le fure...căci Doamne...ador hoţii de zâmbete, de săruturi şi de timp preţios)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu