O viata la o cafea

Poveşti din tren

   Nu ştiu ce vă inspiră vouă această imagine, dar eu când o văd...mă apucă un dor nebun de a mă urca în tren şi a afla noi şi noi poveşti de la oameni simpli, care au atât de multe lucruri frumoase de spus.

     Ştiaţi ce se spune despre o gară?...Cică ar fi martora celor mai frumoase poveşti de dragoste şi a celor mai dureroase despărţiri...locul în care tinerii trăiesc cel mai intens şi în care se scurg cele mai frumoase cristale...Tind să cred că aşa e...dar, eu am vrut să vă spun cât e de frumos să călătoreşti cu trenul...

     Deci...am avut privilegiul de a putea călători cu trenul gratuit, şi în ultimii ani aveam bilete la clasa I...nu puţine au fost dăţile în care îi rugam pe cei de la caserie să îmi de-a un loc la clasa a II-a. La clasa I nu mă simţeam în largul meu, mi se părea că oamenii sunt cam cu nasul pe sus,poate nu era aşa, dar asta îmi transmiteau. Nu îţi adresau nici un cuvânt şi cu greu îţi răspundeau în zeflemea la salutul binevoitor, darămite să-ţi povestească ceva despre viaţa lor.

      Ei, dar la clasa a II-a, acolo povestea se schimbă...întâlneşti oameni care au cu două clase mai mult decât are trenul, dar care au şcoala vieţii...întâlneşti şi oameni care au facultate şi uită să se comporte, dar asta e o cu totul altă poveste. Unde rămăsesem...aha, da...au fost multe poveştile din tren şi poate în viitorul apropiat o să vă povestesc despre ele...despre poveştile din ierni geroase în care ninsoare şi vântul îşi găseau sălaş în tren, despre cele din veri ploioase în care amintirile prindeau un nou iz, despre verile caniculare în care se putea flirta sau acele călătorii de toamnă târzie în care, multe borcane cu râsete se puneau în cămara vieţii...poveşti şi amintiri cu care să umplii cărţi şi să le serveşti în ierni geroase în compania unei căni cu ceai, eu prefer cafea. 

       Iar, m-am lungit mai mult decât îmi e foaia...Povestea din tren, aceea în care doi bătrâni scumpi, adorabili...sărbătoreau 50 de ani de căsătorie şi s-au gândit să plece într-o călătorie...s-au ţinut de mână tot drumul, mai exact 2 ore şi 40 de minute...şi-au desprins strânsoarea doar când a venit controlorul şi atunci când a vrut bătrânelul să o facă geloasă pe ea...amuzante clipe...ceea ce te umple în schimb de energie pozitivă e faptul că li se citea dragostea în ochi, nişte ochii veseli, jucăuşi, voioşi, sclipitori...el era atât de grijuliu cu ea, vorbea atât de frumos...amândoi răspândeau în jurul lor căldură şi dragoste...Minunat să vezi asemenea oameni, să vorbeşti cu ei, să îi auzi râzând şi să le asculţi povestea...pe parcursul celor  aproximativ trei ore, mi-au povestit cum s-au întâlnit, cum a curtat-o şi cucerit-o şi prin câte greutăţi au trecut. Mi-a părut rău că timpul nu se oprea în loc şi că trenul nu a avut nici un minut întârziere...ceea ce e cert e că şi azi îmi răsună la aceeaşi intensitate replica de final a bătrânelului: "Domnişoară, din păcate în ziua de azi tinerii când dau de greutăţi se despart, pe noi greutăţile ne-au apropiat şi le-am depăşit cu dragoste, pentru că eram împreună, şi în doi povara e mai uşoară şi bucuria se înmulţeşte"....şi mare dreptate avea.