O viata la o cafea

  A fost odată ca niciodată...

cam asta era formula magică care mă hipnotiza...

Pe voi ce va fascina în copilărie? Eu una pot spune că poveştile erau sursa mea de energie...le adoram efectiv, aş fi petrecut ore în şir cu oameni care ştiu să spună poveşti...
Dar, nu vreau să vă povestesc despre copilărie, ci despre altceva. 

A fost odată ca niciodată, aşa începeau poveştile din vremea copilăriei mele...o vreme în care în ciuda vremurilor, a avut partea ei de magie. Serile de vară pe care le petreceam pe prispă, alături de bunicii mei şi ceilalţi săteni care veneau "să chat-uiască" aşa cum ţăranii o fac...totul părea rupt din basme...În centrul mesei din lemn se odihnea, o mămăligă aburindă, iar în jurul ei erau aşezate cu mult gust farfurii pe care puteai vedea cum lenevesc bucaţele mici de carne, asezonate cu branză de oi, ouă a la buni şi o salată. La câţiva metri mai încolo ceaunul cu lapte cald îţi făcea cu ochiul. După o zi de trudă la câmp cam asta era metoda prin care oamenii se relaxau...când toate lumea era strânsă în jurul mesei, printre înfulecături de mâncare, începeau poveştile, care uneori erau reale, alteori erau mai mult sau mai puţin condimentate cu imaginaţie. 
Acei ochi jucăuşi, acele riduri adâncite de pe chipul oamenilor, care arătau cât de intens au trăit, erau acompaiate în general cu o voce blândă şi un râs cristalin...şi atunci Jo uita de clipele de peste zi, uita şi de mâncarea din faţa ei şi îşi trezea piticii imaginaţiei cu care încingea o horă de nu ai mai  văzut... şi atât de aprig dansam cu ei încât visele prindeau aripi, se înălţau şi ceea ce era cel mai important, atunci când atingeau înălţimea optimă se transformau în pulbere de vise şi magie...Puteam să râd cu aceeaşi uşurinţă cu care puteam să vărs râuri de lacrimi...mă amuzam cu uşurinţă de mimica cuiva şi câte altele nu făceam
.

Dar nici despre serile de vară nu vreau să vă povestesc, ci despre altceva.

Despre lipsa încrederii...am pierdut undeva între copilărie şi maturitate încrederea în inocenţă, în lucruri frumoase,în simplitate,în bunătate, în MIRACOL.. dacă voi o găsiţi vă rog eu nu o returnaţi nimănui, indiferent de recompensa care vi se oferă. Ea e pulbere de magie, cu ea te poţi izola de toţi şi de toate, te poţi înălţa pe cele mai înalte culmi şi poţi vizita cele mai adânci abisuri, cu ea te poţi balansa în voie în jurul centrului tău gravitaţional fără ca macar pentru o secundă să te dezechilibrezi...fiţi egoişti şi păstraţi-o....cei ce mă cunosc, ştiu că eu de felul meu, lasând modestia la o parte, nu sunt o fiinţă egoistă şi nici nu îndemn pe cineva să fie egoist, dar în privinţa asta fiţi egoişti.  Încrederea în voi, în forţele voastre... dacă ar fi să uitaţi ceva, undeva de-a lungul vieţii, uitaţi o carte pe o bancă, uitaţi un zâmbet în buzunarul cuiva, uitaţi de ură, uitaţi să vă încruntaţi, uitaţi că afara e înnourat, dar nu uitaţi să credeţi în voi, în visele voastre...căci cu încrederea ca şi tovarăş o să regăsiţi buzunarul în care aţi uitat  acel zâmbet şi o să îl recuperaţi cu un sărut...., dar fără ea o să bâjbâiţi în plină zi în căutarea a ceva ce încă nu poate fi definit, nici măcar pentru voi...

Eu sunt în căutarea ei..am gasit câteva fărâme de încredere, dar mai am nevoie de câteva ca sa îmi întregesc puzzle-ul încrederii...

Vouă vă lipsesc, sau nu piese din el?