În ce dată suntem azi?...o întrebarea banală, dar care pe mine m-a lăsat fără replică. Am uitat până şi data calendaristică, mă mir un pic că mai reţin anul în care sunt. Şi cum aş putea să uit acest an, când am făcut tot posibilul ca sa fie special, ca să îl încep într-un mod cu totul diferit. Poate că unii dintre voi îmi veţi spune că e debia începutul, nu s-a scurs atât de mult din el şi vorba ceea, nu aduce clipa ce aduce anul...şi atunci eu îţi  voi răspunde...oare?!...Oare chiar o sa reuşesc tot ce mi-am propus în acest an...această dată 27 aprilie 2013, m-a cam speriat şi ce e drept eu nu sunt o  persoană care se sperie uşor...şi totuşi a reuşit, într-o aşa măsură, încât mi-a eliberat gânduri pe care le ţineam sub cheie.

    Am încercat întreaga zi să fac ceva, să-mi ţin acele gânduri prizonere, să le îndepărtez de mine, să le alung, chiar să le transform în avioane de hârtie şi să le trimit undeva departe...am reuşit până după-masă, am reuşit chiar să zâmbesc, să mă păcălesc singură şi să mă reinventez...apoi..un gând...un gând hoinar a pus stăpânire pe întreaga mea fiinţă...şi s-a concretizat într-o lacrimă, care la rândul ei a venit cu altă lacrimă...până şi lacrimile vin în doi...

    M-am pierdut..undeva între trecut şi viitor, am încremenit pentru o secundă în prezent şi apoi, apoi m-am aşezat comod pe-un stoc de fân şi am început să frunzăresc prin viaţa mea...vremea e bună de aşa ceva...nu e nici cald, nici frig...e un timp propice pentru orice îţi trece prin tărtăcuţă şi ai curajul să pui în aplicare...eu între timp am coborât din fân, că e prea îmbietor spre visare şi m-am întors la gândul meu cel ştrengar...care mă chinuie, care mă face să cred că m-am pierdut în propriul meu labirint, că nu am pierdut o piesă din viaţa mea ci mai mult de atât, m-am pierdut pe mine şi nu ştiu unde sau care a fost factorul declanşator...când m-am alungat pe mine din viaţa mea şi  unde?...

    Şi noaptea e aproape...am înţeles că e un sfetnic bun...mâine e o nouă zi şi garantat nu o să mai fie 27 aprilie 2013 niciodată...iar preţul pe care l-am plătit a fost 86 400 de secunde...de diamant pe care nu le voi mai recupera şi cine ştie câte alte diamante am mai pierdut în drumul meu....

     Pe mâine!

Iubeşte...iubeşte şi fă ce vrei

E chiar atât de greu?!...oare când am uitat să ne comportăm frumos...când am uitat că un gest simplu venit din inimă impresionează chiar şi pe o persoană care e caracterizată ca fiind dură şi de neînduplecat?

Astăzi mi-am început ziua cu zâmbetul pe buze...o trezire benevolă la ora 6:00, urmată de o binemeritată cafea...iar la ora 7:00 a.m., am purces în pas vioi să mă bucur de natura...un cer frumos, presărat ici şi colo cu fire de nori, o gaşcă de oameni frumoşi care s-au adunat să lucreze aşa de dimineaţă pământul...muncă împletită cu râsete şi glume una şi una...dar, apoi...apoi a trebuit să fac o călătorie spre oraş...aşa cam pe la amiază un "duty call" şi din păcate am avut neplăcuta surpriză de a întâlni pe traseu oameni de-a dreptul nervoşi şi supăraţi pe tot ce îi înconjoară...care au uitat să spună un "te rog frumos", un "mulţumesc"...un simplu bună. Şi când te gândeşti că numai cu o seară înainte am întâlnit o bătrânică pe care am salutat-o şi care mi-a răspuns "mulţumesc matale"...am rămas atât de bulversată, ce fel de răspuns e acesta. Mamy meu mi-a spus că aşa răspundeau oamenii înainte, pentru simplu fapt că salutai ţi se mulţumea...ce diferenţă...ce discrepanţă, pe care nu aş pasa-o în cârca generaţiei, ci a noastră, a oamenilor...care am uitat anumite cuvinte magice, pentru că deeee...mie mi se cuvine totul...oare?!...da! în circumstanţele în care ştii să fii om, da, sunt perfect de acord, dar în momentul în care ţii acel cap acolo unde îi este locul doar ca să nu-ţi plouă în gât...e o cu totul altă poveste.

 Cu toate că da, recunosc, sunt revoltată de anumite comportamente...tot nu-mi pierd credinţa că în fiecare din noi este ceva bun, ceva minunat...care ne face să strălucim, să ne facem remarcaţi, dar mai este şi acel ceva care ne trage în jos, acel ceva care ne împiedică să ne uităm în jur şi să zâmbim, să oferim gratuit ceva, chiar şi o îmbrăţişare...este acel ceva care de fiecare dată când trebuie să ne iertăm sau să iertăm, ne afundă mai tare...e asemeni nisipurilor mişcătoare care te trag în jos, tot mai jos în abisuri şi în necutreierate întunecimi, el e cel care ne face să ne agităm în fiecare noapte şi să ne încruntăm, atunci când ar trebui să avem o faţă luminoasă...e cel care scoate la iveală bestia din noi şi ucide cu picături chinezeşti îngerul din noi....

Mândrie sau orgoliu spune-i cum vrei, în esenţă tot pe acolo ajungi, sunt două drumuri care nu au un final...două labirinturi care te determină să te izolezi cu fiecare cotitură tot mai mult, cu fiecare pas, uiţi să iubeşti, cu fiecare secundă pierzi o nouă clipă de fericire, cu fiecare popas îţi refuzi dreptul la fericire...Iar, cheia...cheia se află în acele cuvinte magice...nu le uita şi utilizează-le de fiecare dată când ai ocazia...

Iubeşte...iubeşte şi fă ce vrei...

       S-a mai scurs o zi din viaţa mea şi inevitabil şi a voastră...sper că sunteţi mândri de această zi şi de asemenea, îmi doresc din tot sufletul ca acum, în prag de noapte...înainte de a vă pune scufiile şi a vă lăsa îndrumaţi de elfi pe tărâmul viselor...să aveţi cel puţin,  măcar "minimum minimorum", 3 lucruri pe care să le enumeraţi la acest final de zi, care v-au furat un zâmbet, care au produs o sclipire în ochii voştri minunaţi.

       Eu una, am avut o zi plină de voie bună şi nu neapărat pentru că s-ar fi întâmplat lucruri ieşite din comun. Dar, azi am decis să mă uit în jurul meu şi pentru fiecare lucru care nu-mi place, să găsesc ceva bun, iar pentru fiecare lucru care îmi place şi-mi încântă privirea să mulţumesc. Iar toate aceste lucruri i le datorez nepoţelului meu...o splendoare de omuleţ...ţi se înmoaie genunchi numai când îi vezi privirea inocentă, iar când îţi şi zâmbeşte...eşti un om pierdut în adevăratul sens al cuvântului. Un pui de înger, care de fiecare dată când mă vede îmi dă câte o lecţie de viaţă...Acei ochi albaşti, încadraţi de nişte gene negre lungi, acele mânuţe mici şi fine care vin şi te mângâie...acel glas atât de melodios care vine la tine şi-ţi spune..."Jo...nu e suparata...Jo râde"... te fac să te trezeşti la viaţă, în caz că erai pe punctul de a aţipi...tot el e cel care aleargă prin jurul tău şi-ţi cântă mii de cântece într-unul singur...acelaşi pui de om, care vine şi-ţi spune "Să ieşim oleacă afară" şi apoi se duce şi cercetează asemeni unui detectiv de top tot ce-l înconjoară şi vine şi-ţi împărtăşeşte fiecare descoperire...şi tot datorită lui, mi-am amintit că oamenii sunt buni, înainte de toate, şi că au dreptul la o nouă şansă.

        Da, viaţa nu oferă de multe ori, o a doua şansă..eu, personal sunt dispusă să o ofer şi pe a doua, şi pe a treia şi pe a n-a şansă...şi ştii de ce?...Pentru că eu cred în tine, cel de lângă mine, cred că dacă ni s-au încrucişat drumurile vieţii e cu un scop şi mai cred că sigur ai ceva acolo în tine care te face special...dar, mai mult decât toate acestea...am    şi un motiv egoist...acela că vreau să mă conving că am eliminat toate sursele de regret, că nu o să mă gândesc..."şi dacă aş fi acordat o nouă şansă"...poate mi-ar fi acordat privilegiul de a vedea dincolo de aparenţe şi da îţi acord această şansă...dacă pot de ce nu?!...dacă te încăpăţânezi să-mi arăţi că m-am înşelat în privinţa ta...nu e nimic...o să consider că am eliminat din drumul meu tot atâtea metode, câte şanse ţi-am acordat şi că e timpul să scot asul din mânecă...dar, vezi tu pierderea nu e a mea, căci eu învăţ de fiecare dată şi descopăr ceva nou...

       Viaţa nu ne acordă multe şanse, dar noi suntem oameni, nu suntem perfecţi, tindem spre perfecţiune, dar ceea ce e cel mai frumos la noi oamenii "imperfecţi" e că avem oportunitatea de a vedea o persoană, situaţie, imagine din diverse unghiuri, să-i găsim defecte şi să o apreciem tocmai pentru acele mici imperfecţiuni...iar dacă aşa nu v-am convins să acordaţi o a doua şansă, fie vouă, fie celor din jurul vostru, să ştiţi că viaţa face în aşa fel încât şi voi să imploraţi la un moment dat o a doua şansă (oups...asta a sunat un pic a ameninţare...dar e cam true)...aşa că, ce ar fi să ne gândim de două ori înainte să (ne)acordăm ori ba o a doua şansă?!...

             Căci orice, fie că vrei sau nu, este influenţat de prezenţa ta, de privirea ta, de o simplă atingere, de un simplu suflu, de amintirea ta, de tine...să nu uiţi asta never ever...;)

        Hey there....ce mai faceţi voi? Sper sincer că sunteţi veseli şi voioşi, nu de alta dar, a ieşit sorele. Dacă tot a transpirat el din greu şi s-a luptat de a transpirat să-şi reintre în drepturi şi să ne dezmerde cu razele sale...trebuie să fim recunoscători. Şi dacă tot sunteţi şi veseli şi voioşi simultan ce spuneţi?! nu-i aşa ca putem şi zâmbi aşa din inimă...eu zic că da, că doar nu e lucru greu şi nu necesită un efort atât de mare..dovediţi-vă singuri...încet, fără să vă obosiţi prea tare, ca să nu faceţi ulcer, ridicaţi colţurile gurii în sus un pic, apoi gândiţi-vă la...un papgal tarcat cu şapcă în romburi şi mai gândişi-vă la ce puteţi face voi într-un minut...Puteţi zâmbi...puteţi face multe, multe, daaaaa, multe lucruri...căci sincer vă spun că insecta asta care se holbează la voi şi totodată trece cu privirea prin voi...exact asta face...trăieşte într-un minut ceea ce noi oamenii, de multe ori nu reuşim într-o viaţă, pentru că ne împiedicăm în detalii...ei dar detaliile sunt detalii...să revenim la ceva mai drăguţ...ce ziceţi?!

    Ieri am petrecut o binecuvântată zi în natură, o zi după care tânjeam de mult...o întoarcere la origini aş putea spune... O mână bătătorită, crăpată de atâtea munci a făcut umbră acelor ochi sclipitori...deţinătorul lor...un om bătrân, trecut prin vremuri grele, care a rezistat foametei şi care şi azi mai lucrează cu drag pământul...

- Uite, iepurele acela gri...se uită la noi din când, în când şi apoi face ţup-ţup în voie..nu se sperie de zgomotele scoase de tractoare şi nici de mulţimile de oameni care şi-au făcut apariţia pe ogoare...asemeni unor cărăbuşi. Copchilă!? Ascultă-mă pe mine, nu sunt eu om citit şi nici şcoală multă nu am facut, dar un lucru ştiu sigur...mai bine să fii sărac şi cu conştiinţa impăcată, decât să nu te lase conştiinţa să dormi...pari cam pierdută...ce eşti supărată?...

- Eiiii, viaţa, vremurile...

Un hohot de râs a răzbătut şi s-a lăsat purtat de vânt pe alte meleaguri.

- Oamenii au trăit greu dintotdeauna...vremurile au fost aspre, în funcţie de ce parte a baricadei te aflai, dar dacă te-a supărat ceva, vezi partea bună, căci dacă nu râzi în viaţă, râde viaţa de tine...vezi tu, copchilă, trecutul fiecăruia e asemeni lutului pe care îl foloseşti să modelezi un ulcior...viitorul, e însuşi produsul pe care îl creezi chiar tu, cu gândurile, cu gesturile, cu mâinile tale, cu amintirile, cu ajutorul altora, care trec prin viaţa ta...iar prezentul..ei pe ăsta trebuie să îl trăieşti şi să îţi procuri apa atât de utilă ca să poţi modela acest lut, iar dacă vrei ca lucrul să fie trainic, atunci mai adaugă un strop de dragoste în fiecare clipă şi un zâmbet...astea sunt ingrediente de acelea fine...cum ar spune unii, fandoseli...dar utile...Ei, dar uite că e vremea să plec...hai caluţule că până acum am tot stat e timpul să pornim. Rămâi cu bine, copchilă şi lasă grijile că nu-i trai bun cu ele...

    În zare, se mai putea desluşi acea căruţă, care străbătea a gale poteca ce ducea spre sat. Dacă te concentrai un pic puteai auzi si cântecul pe care îl fluiera uşor acel om, acompaniat de zumzetul atâtor gâzuliţe, a tractoarelor şi a potcoavelor de cai...

    Iar eu stăteam acolo, în mijloc, respiram doar aşa într-o doagă şi încercam din răsputeri să mă "decorsetez" de acele gânduri gri ce s-au abătut asupra mea...Atâta pace în jur, atâta viaţă...şi eu acolo un spectator paralizat ..un spectacol a cărui splendoare ca să o poţi pătrunde, trebuie să ai inima deschisă.

     

     Un minut de viaţă...un zâmbet imortalizat pe faţă.

Doamne, 25 de ani!!!

       La mulţi ani mie!

     Un sfer de veac a trecut de când mi-am făcut apariţia pe aici, spre incântarea unora şi spre nenorocul altora...Martorii din acea zi de 15 aprilie 1988, spun ca am venit aici cu zâmbetul pe buze, că aveam doi ochi jucăuşi, şi un zâmbet impregnat pe chip şi buze...de ce am venit zâmbind într-o lume în care nu am fost primită tocmai cu braţele deschise...este dilema vieţii mele.

       M-am trezit în acestă dimineaţă cu lacrimi în ochi...25 de ani Jo şi cam ce ai realizat tu până acum?!...Că mie una nu mi se pare că ai făcut prea multe...nici veselă până la 7 ani nu ai fost, nici fericită până la 10, ai uitat să visezi pe la 13 ani şi tristeţea a conveţuit cu tine până pe la 18. Nici bogată până la 20 de ani nu ai fost, nici norocoasa până la 25...şi...până la urmă ce ai făcut tu în 25 de ani, cu excepţia faptului că ai făcut umbră pământului?

     Apoi, am început să primesc mesaje frumoase, de la oameni minunaţi...şi am zis că e timpul să arunc cu ceva praf de optimism peste aceste gânduri gri...praf de stele...din acela care fac dorinţele să devină realitate, asta îmi doresc de ziua mea...şi câte altele nu-mi mişună mie prin cap....ştiaţi că eu am în tărtăcuţă triburi de pitici exotici, care mai de care mai năstruşnici?!...Ei, dacă nu v-am spus până acum...aflaţi azi...dar să nu mai spuneţi la nimeni, rămâne secretul nostru...;)

    Până la urma, urmei...am reuşit ca până la 25 de ani să nu fac compromisuri şi să îmi păstrez principiile, am reuşit să-mi fac prieteni oameni minunaţi, care atunci când sunt jos şi nu mă pot ridica se aşează lângă mine, oameni care mă inspiră, suflete frumoase cu care râd în hohote. Nu am fost norocoasă şi nu am cunoscut dragostea aceea tumultoasă, pentru care eşti în stare de multe şi nebănuite lucruri, dar am fost iubită sincer şi un pic cam mult cu interes...

    Dacă ar fi să fac o listă cu ce a fost bun şi ce a fost rău..aş avea multe de scris, căci multe le-a fost dat ochilor să vadă, inimii să simtă şi sufletului să îndure. Ochii frumoşi, i-am udat cu multe lacrimi de-a lungul vremii, dar am încercat să îi asortez cu un zâmbet larg, care vine din inimă. 

    Dacă ar fi să îi întreb pe cei din jurul meu cum sunt: unii ar spune că sperii oamenii, alţii că sunt arogantă, unii că aş fi minunată, alţii puternică, unii fericită, alţii că mă cred perfectă...altă listă cu bune şi cu rele.

    Dacă ar fi să fac o introspecţie asupra mea: ar da cu virgulă şi cu minus simultan.

   Şi cu toate acestea, eu nu am fost niciodată genul de om calculat, care să se ghideze după liste...ci am fost şi sunt o persoană impulsivă, care decide pe moment, în funcţie de ce îi spune intuiţia. Cu nimic mai bună decât un simplu om, dotată cu tot atât de puţină încredere în sine ca un iepuraş fricos,ce se teme şi de umbra sa, înzestrată cu mai puţin tupeu decât păr pe broască şi de o naivitate aparte. O persoană care crede că fiecare om are ceva minunat de oferit lumii şi că fiecare este unic, iar acea unicitate îl poate ridica până în al nouălea cer sau îl poate izbi în cele mai abisale şi întunecate prăpăstii.

    Şi, totuşi...Doamne, 25 de ani şi fără praf de stele la purtător!!

                              KEEP CALM & HAPPY BIRTHDAY TO ME....JO.

La mulţi ani, Sorelina!!! 

Te iubi-dubi mult mult de tot, să nu uiţi never ever asta!:*:*:*

14 aprilie...

• 1457: Începutul domniei lui Ştefan cel Mare (1457–1504), în Moldova 
• 1828: Lexicograful şi publicistul american Noah Webster şi-a însuşit drepturile de autor ale primei ediţii a dicţionarului care-i poartă numele 
• 1865: Abraham Lincoln este împuşcat de John Wilkes Booth; a decedat a doua zi 
• 1884: A apărut, la Sibiu, publicaţia politică şi culturală Tribuna 
• 1912: Vasul Titanic a lovit aisbergul care avea să-i cauzeze scufundarea din dimineaţa zilei următoare 
• 1916: Bulgaria adoptă calendarul gregorian 
• 1933: A apărut legea privind crearea Fundaţiilor Culturale Regale ale României 
• 2000: Căderea bursei newyorkeze de pe Wall Street, fenomen care va provoca scăderi îngrijorătoare şi în lanţ ale burselor din întreaga lume.

     14 aprilie 1984 în Suceava decide să vină pe acestă lume sora mea...U om frumos, minunat...o creatură angelică...Nu ştiu dacă voi aveţi sau nu fraţi/surori. Eu am două şi sunt tare mândră de asta. Consider că nu este nimic mai frumos, decât să ai pe cineva, care să te înţeleagă, care să fie lângă tine din momentul în care îţi faci apariţia pe această lume, care să te sprijine şi cu care să împărtăşeşti clipe minunate. La mulţi ani Sorelina! Nu sunt cuvinte care să exprime tot ceea ce îţi doresc, meriţi tot ce e mai bun pe lumea asta, pentru simplu fapt că eşti minunată. Te iubi-dubi mult şi sper să nu uiţi asta niciodată. 

   

    TE IUBESC & ÎŢI MULŢUMESC, pentru că: 

1. ai avut grijă de mică de mine;
2. m-ai iertat de nenumărate ori;
3. eşti mereu lângă mine şi mă sprijini;
4. mă înţelegi;
5. ai făcut atâtea sacrificii pentru mine;
6. mă iubeşti dezinteresat şi sincer;
7. mă îmbrăţisezi în fiecare zi;
8.  eşti tu;
9.  eşti sora mea;
10. eşti adorabilă;
11. eşti un adevărat exemplu;
12. am de la cine învăţa atâtea chestii;
13. mă faci să privesc lumea cu ochi mai buni;
14. nu mă judeci;
15. mă accepţi aşa cum sunt;
16. că te-ai născut înaintea mea;
17. mă faci să râd;
18. îmi faci multe dulciuri;
19. mă dojeneşti cu dragoste;
20. îmi spui mereu lucruri care mă fac mai puternică;
21. mă cunoşti;
22. eşti generoasă;
23. mă laşi să te sâcâi, uneori...cam des ce e drept:d;
24. faci parte din viaţa mea;
25. servim împreună micul dejun;
26. mă sprijini chiar şi atunci când fac prostii;
27. pentru că îmi oferi compania ta;
28. pentru că scrii frumos şi din suflet;
29. pentru că eşti adorabilă, un înger:*

Poveşti din tren

   Nu ştiu ce vă inspiră vouă această imagine, dar eu când o văd...mă apucă un dor nebun de a mă urca în tren şi a afla noi şi noi poveşti de la oameni simpli, care au atât de multe lucruri frumoase de spus.

     Ştiaţi ce se spune despre o gară?...Cică ar fi martora celor mai frumoase poveşti de dragoste şi a celor mai dureroase despărţiri...locul în care tinerii trăiesc cel mai intens şi în care se scurg cele mai frumoase cristale...Tind să cred că aşa e...dar, eu am vrut să vă spun cât e de frumos să călătoreşti cu trenul...

     Deci...am avut privilegiul de a putea călători cu trenul gratuit, şi în ultimii ani aveam bilete la clasa I...nu puţine au fost dăţile în care îi rugam pe cei de la caserie să îmi de-a un loc la clasa a II-a. La clasa I nu mă simţeam în largul meu, mi se părea că oamenii sunt cam cu nasul pe sus,poate nu era aşa, dar asta îmi transmiteau. Nu îţi adresau nici un cuvânt şi cu greu îţi răspundeau în zeflemea la salutul binevoitor, darămite să-ţi povestească ceva despre viaţa lor.

      Ei, dar la clasa a II-a, acolo povestea se schimbă...întâlneşti oameni care au cu două clase mai mult decât are trenul, dar care au şcoala vieţii...întâlneşti şi oameni care au facultate şi uită să se comporte, dar asta e o cu totul altă poveste. Unde rămăsesem...aha, da...au fost multe poveştile din tren şi poate în viitorul apropiat o să vă povestesc despre ele...despre poveştile din ierni geroase în care ninsoare şi vântul îşi găseau sălaş în tren, despre cele din veri ploioase în care amintirile prindeau un nou iz, despre verile caniculare în care se putea flirta sau acele călătorii de toamnă târzie în care, multe borcane cu râsete se puneau în cămara vieţii...poveşti şi amintiri cu care să umplii cărţi şi să le serveşti în ierni geroase în compania unei căni cu ceai, eu prefer cafea. 

       Iar, m-am lungit mai mult decât îmi e foaia...Povestea din tren, aceea în care doi bătrâni scumpi, adorabili...sărbătoreau 50 de ani de căsătorie şi s-au gândit să plece într-o călătorie...s-au ţinut de mână tot drumul, mai exact 2 ore şi 40 de minute...şi-au desprins strânsoarea doar când a venit controlorul şi atunci când a vrut bătrânelul să o facă geloasă pe ea...amuzante clipe...ceea ce te umple în schimb de energie pozitivă e faptul că li se citea dragostea în ochi, nişte ochii veseli, jucăuşi, voioşi, sclipitori...el era atât de grijuliu cu ea, vorbea atât de frumos...amândoi răspândeau în jurul lor căldură şi dragoste...Minunat să vezi asemenea oameni, să vorbeşti cu ei, să îi auzi râzând şi să le asculţi povestea...pe parcursul celor  aproximativ trei ore, mi-au povestit cum s-au întâlnit, cum a curtat-o şi cucerit-o şi prin câte greutăţi au trecut. Mi-a părut rău că timpul nu se oprea în loc şi că trenul nu a avut nici un minut întârziere...ceea ce e cert e că şi azi îmi răsună la aceeaşi intensitate replica de final a bătrânelului: "Domnişoară, din păcate în ziua de azi tinerii când dau de greutăţi se despart, pe noi greutăţile ne-au apropiat şi le-am depăşit cu dragoste, pentru că eram împreună, şi în doi povara e mai uşoară şi bucuria se înmulţeşte"....şi mare dreptate avea.

O nemurire trecătoare...

-Mare T., ce îşi doresc oamenii de-a lungul vieţii?

-Ce caută oamenii, piciule? Nimic altceva decât o nemurire, o nemurire trecătoare.

- Cum adică o nemurire trecătoare?

-Simplu...ei îşi doresc să rămână cât mai mult timp în memoria oamenilor, mai ales a celor dragi lor. Dacă reuşesc să se fac cunoscuţi unei mase de oameni atunci, chiar au reuşit ceva.

-Şi asta nu e o nemurire eternă, Mare T.?

-Nu piciule, nu e o nemurire eternă...ei pot dăinui în amintirea a câtorva generaţii la rând, dar în final umbra uitării îi ajunge din urmă şi se pierd în negura vremurilor.

- Hmmmm....şi tu cum ţi-ai dat seama că ei caută asta şi nu altceva?

- Să vedem...de ce crezi tu că se întunecă chipul oamenilor atunci când un semen de-al lor nu-şi mai aduce aminte de numele său? Sau cum ai putea să explici faptul că ei doresc să imortalizeze momente din viaţa lor, să le aibă peste ani şi ani sub denumirea de amintiri. Dacă o să te uiţi la doi îndrăgostiţi o să vezi că cel puţin o dată de-a lungul relaţiei lor şi-au dăruit fotografii ca să îşi amintească unul de celălalt. Sau mai simplu, mergi prin casele oamenilor şi o să vezi că pereţi locuinţelor sunt decorate cu imagini care îi surprind pe ei în diverse momente ale vieţii. Fie că fotografiile redau un moment de glorie sau de tristeţe, un lucru e cert, e o bucată din viaţa lor de care sunt mândri, cu care cred că pot cumpăra un dram de timp...ai înţeles, piciule?

- De aceea spun oamenii, atunci când se despart, să nu mă uiţi? Şi de aceea, de-a lungul vieţii încearcă să crească în ochii semenilor lor, indiferent cât de mare e sacrificiul şi preţul?

- Ai văzut că ai înţeles, piciule...eşti isteţ şi o să obţii un dar de la mine, de la Marele Timp...

- Un dar....ce drăguţ...minunat chiar! Ce e? Ce e, Mare T.?

- Ceea ce primeşte tot omul...clipe...iar tu, piciule, vei decide cum le trăieşti. Vezi tu... s-ar putea ca uneori să iroseşti aceste clipe, să îţi doreşti să trăieşti anumite evenimente, sau să rămâi cantonat undeva în trecut, pentru că uiţi să te desprinzi, uiţi de acest dar pe care ţi-l ofer...Alteori, o sa crezi că sunt doar momente, care vor trece oricum pe lângă tine şi nu vei şti să le preţuieşti...te văd isteţ piciule, şi mi-ar părea sincer rău să fiu nevoit să te trec în Valea Uitării...

- Şi, cum să fac ca să preţuiesc fiecare clipă, Mare T.?

-Păi....nu e uşor, piciule...dar asta nu înseamnă că nu o să reuşeşti...înconjoară-te de oameni frumoşi cu care să râzi cu poftă, priveşte atent în jurul tău la tot ce te înconjoară şi învaţă de la orice ceva...şi nu în ultimul rând, IUBEŞTE...necondiţionat, fără să aştepţi ceva în schimb...fii adorabil. Ei, dar se pare că e timpul să-ţi începi propria călătorie. Drum bun...piciule şi ai grijă de tine!

-Mulţumesc, Mare T. O să fiu adorabil...şi dacă nu o să fiu din prima, din a doua sigur o să fiu...pentru că o să învăţ...ne vedem peste ani şi ani Mare T..

-Aşa să fie, aşa să fie, piciule!

Aşa să fie oare?!

Am citit azi un articol, scris de Dan Puric. Un articol, pe cât de dureros pe atât de adevărat. În el vorbea despre faptul că românii au uitat să se preţuiască, au uitat să lupte pentru identitatea lor naţională, să exploreze natura şi cel mai trist au uitat să se comporte ca nişte oameni, să îi respecte şi să îi iubească pe părinţii şi bunicii lor, pentru simplu fapt că nu aparţin generaţiei lor, nu sunt în trend cu moda şi preţuiesc doar munca, în special munca câmpului.

 Dacă e să fiu sinceră, da sunt lucruri cu care te întâlneşti azi, dar refuz să cred că am uitat să ne preţuim într-un asemenea hal. Consider că atâta timp cât mai există cel puţin o persoană în acestă ţară care să fie mândră de originile ei, care să povestească cu drag despre frumuseţile patriei, care să vadă tot ceea ce e pozitiv aici, mai e o şansă. 

 E adevărat că în ultima vreme, noi românii ne-am comportat asemeni unor marionete. Când trăgeau unii de sfori ne mişcam, mai cu entuziasm, mai a lene...aşa fiecare după mood. Cu toate acestea, să nu ne minţim chiar întru totul, suntem nişte persoane inteligente, care am ştiut de-a lungul timpului să împletim utilul cu plăcutul, care am rezistat la multe încercări, dar mai mult de atât avem în noi capacitatea de a ne iubi şi de a îi iubi pe cei de lângă noi, chiar dacă această capacitate e momentan latentă în tineri, este acolo şi nu un click, ci un simplu zâmbet o poate declanşa...

Dăruieşte din inimă şi vei primi însutit înapoi...iubeşte-te şi vei primi iubire.

Mulţumesc, Mony!

Ieri...o dată ce nu o uiţi uşor şi nu pentru că a fost 9 aprilie 2013, ci pentru că atunci mi-am făcut timp pentru mine şi pentru ceea ce mă înconjoară.

De când nu aţi mai petrecut timp cu oameni frumoşi, care te întâmpină cu o îmbrăţişare caldă, care te fac să te simţi iubit şi apreciat din priviri, care îţi transformă fiecare oftat intr-un râs? Eu de ieri şi credeţi-mă pe cuvânt a fost ceva magic...Suntem atât de agitaţi, atât de prinşi în rutină, alergăm de ici colo, uităm să ne bucurăm de gesturile mici şi simple, dacă râde cineva alături de noi, ne cuprinde invidia şi frustrările vin peste noi năvală...Şi totuşi, cândva oamenii nu erau aşa...oamenii se bucurau de fiecare gest simplu, de fiecare atingere, admirau şi îşi făceau prieten ramul, codrul, natura...în timp ne-am lăsat manipulaţi şi am devenit haini, am zis ca trebuie să raţionăm şi am eliminat încet, încet sentimentele sincere şi dezinteresate...Dar, nu vreau să ne întristăm...eu sunt ferm convinsă că mai avem timp să ne revenim, să ne redescoperim dincolo de machiaj şi modă, dincolo de poziţia socială şi de tot ceea ce banii pot cumpăra...Lumânarea speranţei încă mai arde precum o torţă...

Am ataşat aici o imagine cu 7 lucruri descoperite într-o cameră, eu o să vă spun 9 lucruri pe care le-am descoperit ieri:

1. dacă zâmbeşti din inimă, ţi se răspunde pe măsură;
2. nimic nu te încarcă cu energie aşa cum o face un câmp cu flori;
3. oamenii pot să arate că sunt "cool" prin gesturi şi vorbe urâte, dar tot au ceva bun în ei;
4. dacă te uiţi cum se joacă copii, s-ar putea să descoperi metode inedite de abordare a unei zile aparent banale;
5. vântul poate să te aerisească de griji, gânduri şi stres;
6. atunci când scoţi un peşte din mediul său, acesta se zbate până la ultima răsuflare să respire...şi noi putem lupta pentru visele noastre până la ultima răsuflare;
7. o seară de film, alături de oameni frumoşi, e asemeni unei oaze în deşert;
8. e bine să îţi aduci aminte de prieteni, să-ţi faci alţii noi şi mai ales să păstrezi legătura cu ei în timp...e medicament sufletesc să vorbeşti cu cineva care te înţelege şi nu te judecă, ba mai mult te ajută să înţelegi situaţia obiectiv;
9. în ciuda acestor timpuri în care oamenii se despart pentru motive banale, mai sunt şi familii fericite, care fromează un cămin. Iar pentru asta trebuie să-i mulţumesc în special lui Mony>:D<
   
   Sunt sigură că am mai învăţat şi alte lucruri, dar momentan mă opresc la acestea şi vă îndemn ca să vă faceţi timp pentru voi şi prietenii voştri, inspiraţi aerul şi deconectaţi-vă măcar pentru câteva momente de rutina zilnică.
   Have fun & smile!
   

Ceva despre un secret...

Zilele trecute am luat  deizie importantă...sau cel puțin după multe ore de uitat în gol la tavanul camerei, am considerat că e importantă. Dacă a fost sau nu așa...cred că o să constat pe parcurs, iar efectele bănuiesc că o să le simt peste vreo câteva zile. E asemeni unei febre musculare pe care nu o simți atunci când depui efortul intens, ci atunci când te gândești că o relaxare e binevenită...

Aaaa, dar v-am dus cu vorba și am uitat să vă împărtășesc decizia...ca dăăăă....e importantă... Am decis să scot capul la lumină, să ies din bârlogul meu de iarnă și să simt căldura soarelui din plin, sau mai bine zis cu porția în funcție de cât de generoși sunt nori. Spuneți și voi nu e asta o decizie importantă?!, adică ca să te ridici în capul oaselor și să ieși afară în lună de primăvară și să constați că e încă o iarnă binevoitoare, ba mai mult să simți cum căldura care te învelea în culcușul tău de acasă te părăsește pe măsură ce mai faci un pas...trebuie să ai tupeu, tupeu care are la bază o motivație ce la rândul său se spijină pe o deciyie importantă, cred că mă învârt în jurul cireșului, un pic...oups. Și ghici ce, chiar spre surprinderea mea l-am avu, tupeul, bazat pe motivație care e ...bla blat....eeee.

Să vă spun un secret, că tot sunt atât de entuziasmată de această mare realizare, nici când am  terminat masterul nu am fost atât de entuziasmată, ce sa mai spun de aniversarea de 18 ani și alte cele eveniente care trebuiau să-mi taie respirația și și-au uitat scopul în timp ce se petreceau, dar cine le mai ține minte ca să le enumere...și iar am găsit un cireș după care să mă invârt, păcat că nu are cieșe nici ăsta...offf...ceea ce am vrut eu să vă spun....marele secret e că mâine o să vă povestesc cât de ușor e să redescoperi frumusețile din jur, atunci când ești pegătit să le vezi și cum am reușit eu acest lucru alături de una dintre cele mai bune prietene ale mele...Mony...dar, despre marele secret vă spun mâine..până atunci rămâne un secret....;)

Vise ciufulite!!!!

  A fost odată ca niciodată...

cam asta era formula magică care mă hipnotiza...

Pe voi ce va fascina în copilărie? Eu una pot spune că poveştile erau sursa mea de energie...le adoram efectiv, aş fi petrecut ore în şir cu oameni care ştiu să spună poveşti...
Dar, nu vreau să vă povestesc despre copilărie, ci despre altceva. 

A fost odată ca niciodată, aşa începeau poveştile din vremea copilăriei mele...o vreme în care în ciuda vremurilor, a avut partea ei de magie. Serile de vară pe care le petreceam pe prispă, alături de bunicii mei şi ceilalţi săteni care veneau "să chat-uiască" aşa cum ţăranii o fac...totul părea rupt din basme...În centrul mesei din lemn se odihnea, o mămăligă aburindă, iar în jurul ei erau aşezate cu mult gust farfurii pe care puteai vedea cum lenevesc bucaţele mici de carne, asezonate cu branză de oi, ouă a la buni şi o salată. La câţiva metri mai încolo ceaunul cu lapte cald îţi făcea cu ochiul. După o zi de trudă la câmp cam asta era metoda prin care oamenii se relaxau...când toate lumea era strânsă în jurul mesei, printre înfulecături de mâncare, începeau poveştile, care uneori erau reale, alteori erau mai mult sau mai puţin condimentate cu imaginaţie. 
Acei ochi jucăuşi, acele riduri adâncite de pe chipul oamenilor, care arătau cât de intens au trăit, erau acompaiate în general cu o voce blândă şi un râs cristalin...şi atunci Jo uita de clipele de peste zi, uita şi de mâncarea din faţa ei şi îşi trezea piticii imaginaţiei cu care încingea o horă de nu ai mai  văzut... şi atât de aprig dansam cu ei încât visele prindeau aripi, se înălţau şi ceea ce era cel mai important, atunci când atingeau înălţimea optimă se transformau în pulbere de vise şi magie...Puteam să râd cu aceeaşi uşurinţă cu care puteam să vărs râuri de lacrimi...mă amuzam cu uşurinţă de mimica cuiva şi câte altele nu făceam
.

Dar nici despre serile de vară nu vreau să vă povestesc, ci despre altceva.

Despre lipsa încrederii...am pierdut undeva între copilărie şi maturitate încrederea în inocenţă, în lucruri frumoase,în simplitate,în bunătate, în MIRACOL.. dacă voi o găsiţi vă rog eu nu o returnaţi nimănui, indiferent de recompensa care vi se oferă. Ea e pulbere de magie, cu ea te poţi izola de toţi şi de toate, te poţi înălţa pe cele mai înalte culmi şi poţi vizita cele mai adânci abisuri, cu ea te poţi balansa în voie în jurul centrului tău gravitaţional fără ca macar pentru o secundă să te dezechilibrezi...fiţi egoişti şi păstraţi-o....cei ce mă cunosc, ştiu că eu de felul meu, lasând modestia la o parte, nu sunt o fiinţă egoistă şi nici nu îndemn pe cineva să fie egoist, dar în privinţa asta fiţi egoişti.  Încrederea în voi, în forţele voastre... dacă ar fi să uitaţi ceva, undeva de-a lungul vieţii, uitaţi o carte pe o bancă, uitaţi un zâmbet în buzunarul cuiva, uitaţi de ură, uitaţi să vă încruntaţi, uitaţi că afara e înnourat, dar nu uitaţi să credeţi în voi, în visele voastre...căci cu încrederea ca şi tovarăş o să regăsiţi buzunarul în care aţi uitat  acel zâmbet şi o să îl recuperaţi cu un sărut...., dar fără ea o să bâjbâiţi în plină zi în căutarea a ceva ce încă nu poate fi definit, nici măcar pentru voi...

Eu sunt în căutarea ei..am gasit câteva fărâme de încredere, dar mai am nevoie de câteva ca sa îmi întregesc puzzle-ul încrederii...

Vouă vă lipsesc, sau nu piese din el?

”Viața nu e o știință exactă, este o artă.”
Samuel Butler

08:00 a.m. uşor, uşor un fir de lumină îşi face loc în ochii mei, imi gâdilă pupila şi mă determină să părăsesc tărâmul viselor pentru a reveni la realitate. Pentru câteva clipe încerc să îmi aduc aminte ce anume am visat în noaptea ce tocmai s-a scurs...nu reuşesc şi abandonez, consolându-mă cu ideea că nu a fost ceva relevant...mă întind a lene şi îmi rotesc ochii prin jur...sunt singură...hmmm...sună interesant, chiar periculos aş putea spune...atunci să dăm drumul la muzică şi să facem o binemeritată cafea...

Îmi balansez scheletul în ritmul muzicii şi încerc să îmi trezesc toate simţurile la viaţă, nu e o sarcină prea grea, mai ales că mirosul de cafea mi-a invadat deja nările...o melodie mai lentă mă determină să mă cuibăresc în scaunul comod şi să mă uit leneş la o carte care face umbră pe masă...O gură de cafea e suficientă pentru a mă îmbăta, o simplă închidere a pleoapelor mă transportă în trecut...Se spune că atunci când oamenii se simt nesiguri se retrag în carapacea lor(acel moment din viaţa lor în care se simţeau în siguranţă, plini de încredere, în care lumea era relativ roz), căci acolo pot să se refacă...

Aceeaşi oră 8:00, dintr-o zi de aprilie 2011, aceeaşi aromă de cafea mă ademenea, 174 de km parcurşi pentru a o savura...dar s-a meritat. O plimbare cu maşina la prima oră a dimineţii, pentru a ajunge pe dealul care îţi oferă cea mai frumoasă panoramă a oraşului Suceava...traversezi centrul oraşului, te îndepărtezi de oamenii mult prea peocupaţi de grijile mai mult sau mai puţin semnificative chiar şi pentru ei, alungi din minte acele feţe încruntate care se transformă în bau-bau atunci când te văd că zâmbeşti, treci pe lângă primărie, te asiguri că afară sunt suficiente grade, faci dreapta şi te opreşti pe vârful cel mai înalt. Cobori privind cu tupeu soarele, te laşi imbrăţisat de acea răcoare a dimineţii şi atunci când te gândeşti că pielea ta absoarbe suficientă energie de la natură....te trezeşti cu un imens buchet de trandafiri, o declaraţie care, pur şi simplu sună asemeni unei melodii când ajunge la urechile tale, şi un omuleţ care te invită să-ţi petreci ziua cu el...Un mic dejun la o benzinărie unde ţi se oferă spre delectarea papilelor gustative o cafea neagră fără zahăr, pe care să o simţi din plin atunci când îţi parcurge micul drum până în stomac şi cu nişte efecte secundare care te fac să tremuri mai ceva ca atunci când ţi se face o declaraţie de dragoste (pe bune!, nu din acelea plagiate)...o, da şi apoi o muzică care să te facă să vibrezi, un omuleţ care să conducă cam cu 120 de km/h şi care sţie să te facă să zâmbeşti, o adiere de vând care să se joace în părul tău şi drumul e al tău... în mai puţine cuvinte reţeta pentru o zi reuşită.

"Dimineaţa începe cu tine"...e melodia care mă face să tresar...sorb cafeaua din cană nu cu prea mult entuziasm şi mă îndrept cu paşi domoli spre patul care mă îmbia la somn...da un vis în care să cred pare un motiv suficient ca să mă las pradă acelei lumi imaginare...patul pare cea mai bună opţiune...în fond şi la urma urmei oricum nu aveam nimic programat pe azi...

Dintr-un joc

               Am vrut să cred, acum realizez că nu era nici măcar posibil, era imaginaţie sau nici măcar, că sunt numai animus...că nu am în aluatul acesta de humă pământeană nimic din ceea ce ţine de latura feminină, de acea sensibilitate, care e specifică fiecărei anima. Dar, ghici ce?! te-am întâlnit pe tine şi fără să stai prea mult pe gânduri te-ai hotarât să intri în viaţa mea, fără ca măcar să-ţi ceri voie. Mi-ai arătat  că pot să simt, a fost iniţial un simplu joc, în care ne-am angajat amândoi. Cu fiecare clipă ce se scurgea în compania ta, am uitat regulile, am căzut pradă sentimentelor. Oare am vrut să te fac să crezi că ai câştigat sau chiar ai câştigat acel joc?... Ştiam că am capacitatea de a simţi, dar nu mă aşteptam ca viaţa să mi te prezinte pe tine ca acel cineva. Să te investească pe tine cu puterea de a mă înfrunta şi de a-mi demonstra că tot ceea ce am zidit eu, acel paravan solid în care m-am baricadat, are la bază doar praf şi pulbere...

            Te-ai încăpăţânat şi  greşeala a fost a mea, că ţi-am permis acest lucru. Ideea e că tu nu ai vrut să vezi asta, iar eu..eu am vrut să  văd cum e să simţi, să iubeşti...like lovers do...mi-ai arătat mai mult de atât. Mi-ai arătat  ce înseamnă să fii  aruncat undeva în abis, să fii atras de o forţă necunoscută, nevăzută, incontrolabilă care se manifestă asemeni unui magnet gigantic.

             Trecutul imi e martor şi ca martor îl invoc din nou în prezent...capitole cu final mai puţin fericit au mai fost în viaţa mea şi am avut tăria să le pun punct, aşa că nu te iluziona că ai fi o excepţie. Trebuie însă să fiu sinceră cu mine şi să recunosc că în acets capitol tu eşti personajul principal...păcat că eşti peren în viaţa mea...aş fi vrut ca tu să fii acel personaj care dăinuie de la un capitol la altul al vieţii mele...să trăiesc alături de tine, aşa cum ţi-am mai spus de atâtea ori...miracolul şi frumosul.

         Totul se rezumă la ARTĂ...arta de a şti să te joci cu viaţa cuiva, de a şti să jonglezi cu vorbele, cu măştile, cu sentimentele, cu tine şi cu cei din jurul tău...Mai cred încă că o să întâlnesc acea persoană pentru care o să fiu o operă de artă, ce nu poate fi descifrată, criptată, al cărui cifru se schimbă de la oră la oră şi în ciuda acestui fapt o să fie fascinat de mine cu fiecare clipă mai mult.
         Dar, te-am lăsat pe tine să decizi, să pui tu punct şi de atunci mă tot întreb: Oare cât la sută te-am folosit şi cât la sută ai putut tu singur să-ţi pui amprenta?!

Oameni şi oameni

       I do believe in good people, because i meet them

-Chiar crezi că îi pasă cuiva cu adevarat de tine? Consideri că oamenii oferă măcar o vorbă pe gratis? Georgeta, trezeşte-te!!! Nimeni nu face nimic gratis în viaţa asta, nu e prima dată când îţi spun asta şi o ştii prea bine, ceea ce spui tu, nu există decât în cărţi sau la un mod ideal/ipotetic...dar cam atât....în viaţa adevarată scopul scuză mijloacele...încetează de a mai fi un copil!

Cam acestea erau cuvintele care încercau să-şi croiască drum până la urechile mele, în timp ce priveam cu nesaţ în doi ochi albaştri, mă pierdeam în ei, mă acaparau cu fiecare secundă mai mult şi nu puteam rezona cu acele cuvinte ce veneau asemeni unei avalanşe asupra mea...picăturile reci de ploaie îmi blocau privirea şi oricât de mult mă încruntam ca să mă împotrivesc lor, făceau o treabă teribil de bună, am clipit pentru a alunga acele picături, aş fi vrut în acel moment să am două ştergătoare la gene şi o umbrelă...dar, brusc acea clipire a fost echivalentă cu o revenire în prezent...cuvintele care mi-au fost adresate îşi găseau ecou în capul meu, iar şi  iar...dar, cel mai mult mă deranjau ultimele  cuvinte, mă zgâriau efectiv, îmi făceau pielea de găină, dar nu pentru că aş fi fost de-a dreptul impresionată, ci pentru că  simţeam acea ironie din spatele lor...în următoarele clipe, îmi auzeam propria voce care riposta şi încerca să contra-argumenteze acele vorbe...- Ştii, dacă tu nu ai avut norocul să întâlneşti în viaţa ta de până acum, oameni în adevăratul sens al cuvântului, asta nu înseamnă că suntem toţi aşa cum presupui tu, şi că...-Prostii, mă întrerupse cu o voce tăioasă...ai fost folosită şi e timpul să realizezi asta, nu mai fi copil şi da folosesc acest cuvânt pentru că sţiu cât de tare te enervează, pentru că vreau să văd cum ripostezi, vreau să te văd enervată la culme, vreau să îmi dai o palmă şi apoi să-ţi făureşti un plan de răzbunare, vreau să îţi utilizezi acel cap, să arăţi ce poţi...arată că prin venele tale clocoteşte un sânge, asemeni unei lave...eee

 - Ce?! Cum?!...au fost singurele sunete care au mai răzbătut prin ploaia rece şi au reuşit să-şi contruiască drum până la el...-Eşti, nici măcar nu îţi pot găsi un termen de comparaţie, eşti om şi da, recunosc în acestă lume sunt oameni şi oameni....

Oameni şi oameni, diferiţi, unici, culţi, pseudo-culţi sau mai puţin culţi...de ce nu mi-am adus aminte de această diferenţă a oamenilor în momentul în care eram atacată că aş fi atat de puerilă în gândire... poate pentru simplu fapt că azi mai mult ca oricând, am privit mai atent în jurul meu.Am avut timp să merg cu pas domol pe străzi, să mă uit mai atent la oameni, la feţele lor şi am fost surprinsă de ceea ce transmiteau. Feţe atât de diferite(unele mai naturale, altele mai retuşate), dar care aveau ceva în comun..tristeţea...o tristeţe molipsitor de dureroasă se oglindea pe chipurile lor...oamenii au uitat să zâmbească, au uitat că e gratuit, că e un limbaj universal, care nu ţine cont de etnie, culoare religie, de sex sau alte atribute discriminatorii, e free şi mai mult de atât e molipsitor şi are o multitudine de beneficii asupra noastră....Zâmbim la fel şi nu ne costă nimic dacă facem asta, putem pentru început să mimăm doar, apoi în timp o să devină un accesoriu care te face salientă în mulţime...

    Sau poate avea dreptate, oamenii nu mai oferă nimic gratis, nici măcar un cuvânt, darămite un zâmbet..şi totuşi oamenii pe care i-am întâlnit până în prezent mi-au demonstrat că nu se aplică mereu regula scopul scuză mijloacele şi că da, îi ajuţi pe cei din jur cu drag, fără a avea un scop meschin în spate...

P.S.: facem un pariu? aşa ca între noi...;)...zâmbiţi măcar timp de o săptămână şi apoi îmi spuneţi dacă nu cumva aţi fost mai uşor remarcaţi, dacă aţi văzut mai uşor oportunităţile şi dacă oamenii din jurul vostru nu v-au privit oarecum contrariaţi...merită, efortul credeţi-mă, măcar pentru expresia unora...

P.S. 1: Îţi dedic aceste rânduri Ionescu Oana Cătălina, fie ca indiferent de situaţiile în care te pune viaţa, să nu uiţi să zâmbeşti, să te ridici, să te scuturi de praf şi să spui, se poate şi mai rău, a fost şi mai rău, dar ghici ce?...incă mai am putere să zâmbesc şi să merg mai departe.

P.S.2: pentru voi cei care m+aţi îndemnat să scriu, vă trimit un zâmbet şi sper să-mi răspundeţi pe măsură.

Those are the reasons for what i choose to be a human being

...şi aşa am ales să fiu om

În timp am constatat că trăim într-o lume ciudăţică cu oameni mai mult sau mai puţin ciudăţei şi în ciuda acestor lucruri, am ales să fiu om, am ales să simt ce e iubirea, să simt ce înseamnă să fii rănit iar şi iar, să învăţ să renasc din propria-mi cenuşă, să raţionez, să meditez, să nu mă las pradă instinctelor şi să sper, pe scurt să zâmbesc şi să iubesc aşa cum numai o fiinţă umană poate.

Am avut de ales, sau mai bine zis, aşa îmi place să cred: aş fi putut fi un fluture,care trăieşte o singură zi, dar fiecare clipă o trăieşte la intensitate maximă, mai bine nici că se putea, dar am aflat că el provine dintr-o molie şi aşa m-am răzgândit.

O lebădă, mi-am spus apoi, atâta măiestrie, un glas magic, pe care îl asculţi o singură dată, o enigmă care impresionează iar şi iar...dar la origini şi ea e o răţuscă urâtă.

Am trecut apoi şi în cealaltă tabără...am vrut sa fiu o broscuţă, dar ea a fost iniţial un mormoloc...am vrut sa fiu o stridie, sau mai bine zis un melc care în câţiva ani se transforma într-o perla, aş fi aparţinut eternităţii, chiar dacă într-o formă solidă...am vrut sa fiu orice creatură care are aripi, dar am aflat ca acestea pot fi frânte...am vrut sa fiu orice înotătoare, dar ele nu pot trăi mult în bătaia soarelui...am vrut sa fiu târâtoare, dar ele nu se pot înalţa...şi după atâtea şi atâtea căutări...am aflat că factorul comun al tuturor este acel obsedant dar, care îşi întinde tentaculele peste tot şi invadează asemeni unei ciume tot ce-i stă în cale..aşa că am ales sa fiu om pentru a putea fi tot ceea ce celelalte vieţuitoare nu pot fi, dar mai ales pentru a putea SIMŢI...