Pentru aventuri

Azi nu m-am trezit pentru că tu mi-ai fi sărutat fruntea aşa cum faci în fiecare dimineaţă când suntem împreună, nici pentru că un miros irezistibil de cafea mi-ar fi gâdilit nările în cel mai plăcut mod. Nu m-am trezit nici pentru că alarma telefonului şi-a făcut datoria sau pentru că aveam un program bine stabilit.

Nu. Nu. 

Azi mi-am permis să mă răsfăţ cu oameni frumoşi şi cărţi bune. Dar, trebuie să recunosc că oamenii mă fascinează şi mă innebunesc, în sensul bun, de fiecare dată mai mult decât o carte. Dar, de ce să comparăm ceea ce nu se poate compara. Să vă povestesc mai bine de  ce mi-am amintit azi că noi oamenii ne-am născut ca să fim fericiţi, să zâmbim, să avem încredere, să visăm şi să ne bucurăm de fiecare clipă a vieţii.

Aceeaşi ochi albaştri+gri care acum cinci ani fără 3 zile mă priveau cu un licăr de mirare, m-au întâmpinat la prima oră a zilei. Acelaşi trup de spiriduş m-a îmbrăţişat şi mi-a urat o zi frumoasă. 

Îţi mulţumesc din nou pentru miile de lucruri pe care mi le arăţi şi pe care mi le predai cu atâta inocenţă şi stil, puiule de om.

Azi, mă rogi să îţi citesc poveşti, imi ceri cadou o drujbă de jucărie, mă îmbrăţisezi cu  multă dragoste şi îmi spui ce aventuri ai trăit în timpul scurs de când nu ne-am mai văzut. De asemenea, nu uiţi să mă întrebi ce mai fac, ce am mai făcut, pe unde am fost de nu am mai trecut pe la tine. Azi, eşti deja un pui mai mare de om. Dar, să ştii că nu am uitat nici acele momente minunate pe care le-am trăit împreună. Mai sunt câteva zile şi faci cinci ani. În toţi aceşti ani mi-ai demonstrat că a greşi e ceva normal şi că anumite greşeli pot duce la descoperiri uriaşe. Mi-ai demonstrat că întrebările, multe-multe sunt binevenite, mai ales atunci când înveţi sau vrei să elucidezi vreun mister. Dar, cel mai important mi-ai arătat că indiferent de situaţie un zâmbet îţi poate face ziua mai bună şi te face mai frumos. Aşa cum spui de fiecare dată: "oamenii sunt mai frumoşi când zâmbesc". 

Am o mulţime de amintiri cu tine şi sper să îţi aminteşti măcar de o parte din ele atunci când o să mai creşti. Sper de asemenea, ca ele să te facă să treci cu mai multă uşurinţă prin greutăţile vieţii.

Ce îţi urez eu ţie, puiule de om?  Să rămâi cu acelaşi zâmbet în privire. Nu îţi doresc să nu ai greutăţi, ci sper să ai înţelepciunea necesară ca să treci peste fiecare urcuş al vieţii cu bine. Să nu pui la suflet toate răutăţile oamenilor. Uneori oamenii mari fac lucrui pe care nu le gândesc, mânaţi fiind de ambiţie şi rău. Tu să fii blând cu cei ce îţi vor răul şi să mergi prin viaţă cu gândul că fiecare om are ceva bun în el, şi asta nu e o minciună sau un simplu gând de încurajare, este un adevăr din ala de adevăratelea cum îţi place ţie să spui. Împrieteneşte-te cu toată lumea, ajută-i pe toţi cei ce îţi cer asta dacă poţi şi nu aştepta vreo răsplată, fă asta pentru a te simţi tu bine, pentru a fi fericit.

Cam, atât îţi doresc în acest an...până la anul sper să avem parte de multe aventuri împreună, să privim lumea prin ochelarii aceia cu lentile inocente şi să ne bucurăm de surprizele pregătite de viaţă.

Azi, mi-am amintit de ce m-am născut: ca să fac greşeli şi să fiu fericită. Sper să nu uit asta repede. Dacă uit vă rog să îmi reamintiţi şi să îmi daţi apoi memo plus ca să nu mai uit. Mulţumesc anticipat! ;)

Intrebări

Întrebări. Mii de întrebări vin năvală asupra mea. 

Răspunsuri. Ar fi cu miile, dar, uneori prefer să mă pierd printre întrebări, să caut răspunsuri în alte întrebări pentru a evita singurul răspuns universal valabil, cheia tuturor de ce-urilor. 

Cafeaua e rece și afară totul pare înțepenit. O singură sorbitură și deja fac parte dintr-o altă lume plină și ea cu întrebări, gândite bine, la rece. Alt decor, aceeași miză, același răspuns, aceleași întrebări numai că puțin mascate.

Și atunci când decid să nu mă mai întreb mă trezesc în mijlocul unei întrebări și atunci când decid să răspund tot o întrebare îmi dă șah mat. 

O nouă nouă privire aruncată pe geam, o nouă înghițitură de cafea și când totul pare că începe frumos și lucrurile par că intră pe un făgaș normal...ghici ce? un nou set de întrebări mă frământă. Răspunsuri? mai puține. Nu prea le dau importanță, nu mă fascinează și nici nu îmi oferă soluția potrivită. De ce? Pentru că pur și simplu nici o dată în acești 20 și ceva de ani nu am reușit să îmi adresez întrebarea potrivită, cea mai sinceră care să mă ajute să mă descopăr pe mine, ca apoi să am pretenția ca și cei din jur să mă descopere, să mă ghicească. 

Un nou pas, un nou tur dintr-o privire și ghici? Nu, nu nu am ajuns la noi întrebări, ele pur și simplu stau la rând acum, ci am ajuns din nou în acel punct al vieții în care intru, parcă într-o buclă temporală, ca și cum am crescut dar, în anumite aspecte ale vieții, în ceea ce privește relația cu anumiți oameni sau cu privire la atitudinea mea față de anumite probleme sau situații nu se poate schimba, sau poate că nu vreau eu să se schimbe și uite-mă din nou în același vârtej de întrebări și până la urmă oare când? o să am suficient curaj să îmi adresez acea întrebare pe măsura răspunsului, care să îmi spună cine sunt eu și ce fel de persoană sunt cu adevărat.

Un nou ocol din privire, o nouă încercare. Cafeaua e pe terminate, ziua la fel și întrebările par a fi singurele care nu țin cont de timp, de spațiu, de persoană, de nimic. Ele pur și simplu există.

Răspunsurile...acestea vor veni de la sine.

Femeia nu uita

Nu dau uşor o cafea pe un ceai, dar, când fac asta înseamnă că ceaiul e bestial, iar persoana cu care îl savurez merită o companie bună.

Nici cu vinul nu schimb prea repede cafeaua, dar, pentru vin ai nevoie de anumiţi oameni în jur, de aceea număr pe degete persoanele cu care îmi permit să gust din licoarea lui Bachus.

Dar, azi nu vreau să vă spun despre cafea sau vin sau ceai...le-am băut pe toate în ultimele 24 de ore şi trebuie să recunosc că fiecare înghiţitură a avut farmecul şi şansa sa.

Şi pentru că am fost atât de activă în ale băuturii mi-am petrecut cam majoritatea timpului în mediul offline. 

Spre seară, însă, mi-am făcut timp să bântui un pic şi prin mediul online, şi ca un făcut..am dat numai peste articole în care oamenii se întrebau unde e femeia de altă dată, unde e feminitatea ei, unde e senzualitatea ei şi nu în ultimul rând mai există femei sau au uitat ele să fie femei?

Şi am început să mă întreb, dacă nu mai existau femei cum de am ajuns noi pe pământ, ne-am teleportat, oare? E un pic amuzant, dar numai un pic...e mai mult trist că uităm să privim şi să vedem ceea ce ne înconjoară. Eu văd femei la tot pasul, şi nu afirm asta pentru că fac parte din categoria femeilor, ci pentru că ele chiar există. Da, uneori poartă pantaloni, alteori sunt îmbrăcate în rochii elegante...uneori sunt pline de praf , alteori pur şi simplu parcă luminează încăperea...de ce? pentru că ele au un stil aparte, au acel ceva plin de feminitate şi senzualitate.

Au uitat femeile să fie femei, asta e cea mai bună glumă pe care am auzit-o, glumă pentru că femeile...şi asta cred că ştie oricine..nu prea uită. Poate se fac că uită...poate omit anumite lucruri cu bună ştiinţă, dar, ele nu uită. Şi aşa cum nu uită  o întâmplare, o vorbă, un miros...lucruri  pe care uneori le considerăm banale, nu au cum să uite să fie femei pentru că ele au în ADN feminitatea. 

Sunt şi femei care înjură, vorbesc urât, se comportă violent sau se îmbracă vulgar şi nu elegant. Dar, şi acelea sunt femei...au nevoie doar de siguranţa mediului şi confirmarea celor dn jur că a te comporta ca o femeie cum îţi dictează raţiunea şi inima nu înseamnă că eşti etichetat drept fraieră...ca să nu spun altfel. 

Oamenii sunt diferiţi şi acesta cred că e cel mai frumos lucru, oamele sunt diferite dar au toate în comun: eleganţa, feminitatea, senzualitatea şi şarmul. Reşeştă să descoperi toate acestea doar dacă o tratezi ca atare, ca pe o femeie...dacă o consideri altceva...atunci nu te mira că acţionează ca atare.

Femeia este femeie şi la propriu şi la figurat, numai că ea este nevoită să se adapteze, e forţată să devină un veritabil cameleon şi unele reuşesc acest lucru cu graţie şi şarm, altele  îşi pun diverse măşti...unele de bal, altele de scandal...fiecare alege calea în funcţie de caracter, de cicatricile pe care le are imprimate în inimă şi pe corp. Căci fiecare femeie în drumul ei prin viaţă este tatuată cu fiecare atingere blândă sau violentă, cu fiecare cuvânt, mângâiere, lovitură, privire şi multe altele.

Tu ce vezi dimineaţa când te uiţi în oglindă..reuşeşti să vezi feminitatea din tine? Poţi îndepărta toate amprentele depuse pe chipul şi pe trupul tău de-a lungul anilor şi să te priveşti pe tine ca femeie în toată splendoarea? Dacă da, atunci te felicit..dacă nu, atunci încearcă până reuşeşti să te redescoperi...măcar din ambiţie pentru a le arăta că mai există femei şi că femeile nu uită.

Calatorie

Frig.

Zarvă.

Toamnă.

Acestea erau ingredientele unei zile de septembrie ce în aparenţă, părea banală. 

Un drum spre un alt oraş, o călătorie de plăcere şi totuşi emoţiile aveau mai mult o valenţă negativă decât pozitivă.

Nu oamenii sau locurile unde se îndrepta erau factorii declanşatori ai acestei nelinişti, ci modul în care a dat startul acestei zile.

Sute de feţe morocănoase, mii de exclamaţii de nemulţumire şi în tot acest haos un miros ispititor de cafea. Era singurul care o conecta la realitatea zilei. 

Gândurile aproape că i le puteai citi în ochii căprui ce ţinteau o privelişte în continuă schimbare. Nu erau gânduri indecente, dar nici pline de inspiraţie. Erau gândurile unei oame trecută printro experienţă ce a lăsat în urma sa sechele.

Nu era genul de oamă care să se plângă de ce a trăit sau să povestească cu lux de amănunte ce se întâmplă în mintea şi inima sa. Mai degrabă îi plăcea să asculte poveştile altora...să afirme mai mult ca pentru sine, şi asta arareori,..."din experienţă îţi spun:nu fă asta". Apoi, de parcă singură s-ar fi speriat de propria voce încerca să o dreagă cu o glumă uneori reuşită, alteori numai de ea înţeleasă. Asta îi lipsea şi acum o poveste...o vorbă...o cafea şi un om de calitate cu care să împartă câteva minute.

"E liber locul acesta?" O voce suavă, plină de timiditate îi întrerupsese şirul amintirilor. "De obicei, întreb chiar şi pe un elev dacă e liber...că şi el spăracul e istovit şi poate nu vrea să stea alături de mine", continuă oama cu ochii albaştri senini, să vorbească de parcă avea acest of pe suflet de când hăul, numai că nu găsise încă momentul oportun să îl scape.

Un zâmbet brăzdă faţa oamei cu ochi căprui, iar piticii de pe creier au început să freamăte: "În sfârşit o poveste de viaţă, uite aşa parcă îţi mai începi ziuacu chef". Nici nu apucă bine oama cu ochi căprui să spună ceva că dintro singură răsuflare află tot ce se putea şti despre colega sa de călătorie. O femeie simplă, căreia îi plăcea să muncească pământul şi care avea un respect deosebit pentru oamenii "cu carte". Îi plăcea să vorbească, dar avea şi o modestie aparte atunci când vorbea despre sine, o simplă înclinare din cap şi o pronunţie clară a prenumelor...după vreo 20 de km aflase că pe oama cu ochi albştri o cheamă Elena, femeie cu credinţă mare în Dumnezeu, care la final de călătrie, mânată de curiozitate o întreabă pe oama cu ochi căprui ce vârstă are...de îndată ce aude începe să exclame: "Oamenii buni nu îşi trădează niciodată vârsta, au ceva special ..aşa ca tine." Acestea au fost ultimile ei cuvinte adresate oamei brunete, aceasta din urmă a rămas blocată...i-a fost dat să audă cuvinte cu greutate, spuse cu o sinceritate aparte, dar ceea ce o intriga mai tare era de unde şi până unde a tras concluzia asta...că de vorbit...mai mult a ascultat.

Ajunsă la destinaţie, avea deja altă stare de spirit, altfel erau oamenii din jur şi zarva aceea parcă nu mai era aşa deranjantă.

O simplă discuţie, câteva minute petrecute cu folos şi ziua parcă putea să înceapă din nou.

...

Mirosul acela de cafea îi aducea aminte de timpurile apuse deja, dar, care au lăsat o amprentă asupra sa. Îi reamintea că şi ea a fost o victimă a iubirii, aşa cum toţi suntem la un moment dat în viaţă. Ciudat era faptul că până atunci parcă uitase că şi ea a trăit pentru a iubi, spera şi a fi dezamăgită. Au fost momente în viaţa ei când tot ceea ce însemna a iubi un bărbat, a plânge, a fi rănit erau lecţii de viaţă pe care doar altcineva le putea primi.

Totul, până azi. Azi mirosul de cafea a descuiat o uşă a trecutului ce a fost dată uitării. Azi amintirile vin să îşi îi ceară un tribut pentru lecţiile oferite.

Era o vreme ploioasă afară când a învăţat pentru prima dată ce înseamnă cuvântul dor, îl folosea până atunci...doar aşa pentru a exprima ceva ce îşi imagina că poate să semnifice acest cuvânt. Ploaia şi golul din încăperea în care se afla în acea seară i-au dezvăluit adevăratul sens. Atunci când sentimentul de singurătate acompaniat de unul de deznădejde şi-a găsit un culcuş în inima ei, a început să caute cu disperare o urmă de umanitate, o fărâmă de iubire un leac într-un pahar cu vin, dar totul a fost în zadar. 

Ploua afară cu stropi imenşi atunci când a descoperit ce înseamnă să iubeşti....aceeaşi nori au făcut-o să trăiască emoţii diamentral opuse. O emoţie care o înălţa şi una care i-a arătat cele mai sumbre locuri, părea aceeaşi ploaie, aparent.

Zilele cu soare îi aduceau aminte de zâmbete inocente, de energie, de viaţă şi de joc. Nimic nu o binedispunea mai bine ca o zi plină de lumină şi căldură, aceea era sursa zâmbetului ei.

Mirosul acela de cafea cu iz de ciocolată îi amintea că a trăit vremuri în care bărbaţii îşi cucereau partenera, în care bunul simţ putea fi întâlnit la orice pas...în care floare ruşinii mai avea ceva culoare roşie în centrul său. Nu îi plăcea galanteria siropoasă şi nici declaraţiile pline de dulcegării. Era în schimb cucerită de o privire subtilă, de o floare, de o îmbrăţişare, de un zâmbet, de un salut, de simple gesturi ce cu timpul au fost date uitării. Aşa cum şi ea a uitat de momentele acelea triste din viaţa sa şi a făcut loc zâmbetelor şi privirii pline de încredere. Aceeaşi uitare cu înţelesuri diferite.

Acelaşi ochi se oglindeşte în ceaşca de cafea, ca şi acum un an...privirea este singura care s-a schimbat.

La multi ani, pui de om!

La mulţi ani, copilului din voi! Azi este o zi magică care ne aduce aminte de momentele în care fiecare din noi eram mai buni, mai visători, mai optimişti...mai oameni. Azi este ziua în care poarta trecutului se deschide  şi vin năvală peste noi toate clipele în care zâmbetele, inocenţa, jocul şi iubirea ne dădeau aripi. Între timp am mai crescut, ne-am împiedicat în griji, am luat cu  noi o traistă plină de egoism şi am pornit pe drumul vieţii împovăraţi dar, cu speranţa că într-o zi v-om regăsi acele momente în care acasă însemna un cămin şi grijile te ajutau să legi prietenii şi nu să dezbini suflete.

Dar, să vorbim despre lucruri frumoase azi, în acestă zi dedicată celor mai minunate creaturi...copii. Pui de oameni cu priviri inocente care deschid inimi şi înalţă suflete. Pui de oameni cu dorinţa de a fi oameni mari, ca mai apoi să îşi dorească cu ardoare să mai trăiască măcar o zi din copilărie. Azi în mod special spun la mulţi ani nepoţeilor mei...dar şi finuţei mele. Le doresc ca în viaţa aceasta să aibă înţelepciunea de a trece peste greutăţile vieţii fără a lăsa ca zâmbetul să le fie schimbat, să păstreze aceste momente ale copilăriei şi mai târziu să ofere la rândul lor momente de neuitat puilor de oameni din jurul lor.

La mulţi ani,Sophia! La mulţi ani! Îţi spun de două ori la mulţi ani, îngeraş, tocmai pentru că de curând ai împlinit un anişor. Un an...ce e un an o să spui mai târziu, când o să vrei să creşti mare, ca să străbaţi orizonturile după regulile tale, condusă fiind de curiozitate şi sper eu, iubire şi pasiune.

Dar pentru noi, cei de lângă tine să ştii că acest an a fost unul cu o semnificaţie aparte, în care am învăţat să apreciem mai mult timpul şi am retrăit prin tine acele momente pe care noi nici măcar nu ni le mai amintim. A trecut un an de când ai adus culoare în viaţa noastră, în care ai atins suflete şi ai oferit iubire. 

Un an în care ai râs, dar şi mai mult ai făcut oamenii să râdă. În care ai început să descoperi lumea, dar în acelaşi timp i-ai ajutat şi pe alţii să o descopere prin ochii tăi. În care ai făcut oamenii din jurul tău să lupte, să spere, să iubească, să prindă viaţă. În care ai pierdut , dar şi mai mult ai câştigat. 

Sophia să ai parte de mulţi ani pe această lume, fie ca drumul vieţii să îţi fie călăuzit de îngeraşi şi noi ştim deja că ai un înger aparte care o să te vegheze mereu şi care o să te ajute atunci când noi cei de aici de lângă tine nu o să putem face asta. Să trăieşti fiecare clipă la intensitate maximă, să te bucuri de soare, de ploaie, de tot ce este frumos în jurul tău şi să faci ceea ce inima îţi spune. Să nu cazi pradă gândurilor triste, pline de "ofuri", ci să ai puterea şi înţelepciunea de a vedea în tot ce te inconjoară ceva frumos, care te ajută să creşti, să fii fericită. Fie ca următorii ani să  fie plini cu de toate, cu bucurii, cu sănătate, cu zâmbete, cu mii şi mii de vise care să se împlinească. 

La multi ani, iubire scumpă, să păstrezi întotdeauna în privirea ta această inocenţă, pe chip zâmbetul,  în purtare graţia, în fapte bunătatea. Te sărută nana şi îţi doreşte numai binecuvântări.

Amintiri

Nu, nu ..nu ai nevoie de o întoarcere în timp ca să retrăiești cele mai frumoase amintiri cu oameni minunați care cândva și-au pus amprenta în viața ta. Dacă oamenii mai sunt în viață, dă-le un telefon, invită-i la o cafea și fă noi amintiri, nu  pentru că cele vechi nu ar avea farmecul lor, ci pentru că în viitor amintirile vor fi sursa ta de poftă de viață și inspirația pe care le-o poți transmite celor din jur.

De curând am revenit pe plaiuri ieșene, nu pentru a mă stabili, ci pentru a mă bucura de viață alături de oameni vechi și noi, pentru a depăna amintiri vechi și a țese altele noi. E atât de plăcut și de revigorant să îți dedici anumite clipe ție și prietenilor tăi, să vezi frumosul din fiecare zi și să uiți  de griji, iar pentru asta, trebuie să le mulțumesc prietenilor mei.

Se spune că dorințele se îndeplinesc la timpul lor, că oamenii vin în viața ta cu un scop anume și pentru a te învăța ceva, exact în momentul în care tu ai mai mare nevoie de ei, nici o secundă mai repede, nici o secundă mai târziu. Că fiecare din noi are aici o misiune, deci e un mic agent ”undercover” pe aici pe pământ și că fiecare zi are frumusețea ei, numai că nu ne putem bucura de toate aceste lucruri atâta timp cât refuzăm să fim mulțumiți de noi, de clipele pe care le avem și de tot ceea ce ni se întâmplă.

Am decis ca în acest nou an să devin o colecționară de amintiri frumoase și să mă bucur de momentele pe care viața mi le face cadou, să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am și să privesc spre viitor cu speranță, căci multe mai are ”oama” de mine de învățat.

Eu am mai dat un an în spate, dar anul acesta nu mai afirm că am îmbătrânit, ci că am mai primit de la viața o șansă și o dată cu ea încă un dram de înțelepciune, pe lângă multă iubire.

Vouă vă doresc să fiți iubiți, am înțeles că aceasta este noua replică la modă și dacă se și adeverește atunci e un motiv în plus să zâmbim. Să zâmbiți mult și des, din orice, pentru că numai așa putem face față acestor valuri ale vieții. Nu în ultimul rând vă doresc să dați șansă fiecărei zile să își facă treabă și să vă dăruiască cel puțin o amintire pe care să o puneți la păstrare, cu naftalină, și să o scoateți atunci când viața vă va încreți fruntea.

Cum ar fi...

Ştii ce se află la capătul curcubeului? Îţi spun eu..un cufăr păzit de un pitic...numai că nu este o cufăr oarecare...e cufărul cu vise...şi de fiecare dată când curcubeul apare mai împlineşte nişte vise...iar când dispare mai culege câteva.

Cum ar fi?....

... să credem în minuni şi cum ar fi ca să trăim zilele aşa cum sunt ele cu bune cu rele, dar să le trăim.

... să ne bucurăm de sărbători,  să ne bucurăm de şi cu oameni frumoşi care ne înconjoară în loc să alergăm de nebuni după cumpărături şi să ne împiedicăm în formalităţi.

... să aplecăm urechea la ceea ce spun copii şi să ne coborâm pentru câteva ore  la nivelul lor, să trăim după regulile lor, să zâmbim mai mult şi să iertăm pentru a ne putea înălţa un pic.

... să ne deschidem  inimile şi să savurăm o ceaşcă de cafea lânga oamenii care ne-au dedicat timpul lor.

... să zâmbim străinilor şi să ne bucurăm de soarele care ne mângâie în fiecare zi.

... să ne aducem aminte că oamenii simpli ştiu reţeta fericirii, tocmai pentru că oferă fără să aştepte ceva în schimb.

... să adunăm ani de colecţie în şiragul vieţii şi cum ar fi să mergem "departe, departe, departe...la drumuri de kilometri 30 şi mai bine depărtare" pentru a trăi o aventură împreună cu ştrumfii, ce ne reîncarcă bateriile.

Cum ar fi?...MI-NU-NAT.

O felie de viata

De câte ori nu ne-am înfruptat din priviri de lucruri interzise de diete...sau de câte ori nu a vindecat o bucăţică de dulce, o conştiinţă amărâtă? De câte ori nu ne-am aşezat la masă pentru a ne delecta papilele gustative cu ceva aparte, care peste ani, să ne trezească amintiri pe care să le numim "gusturi de pe vremea mea"?

O felie de viaţă, condimentată cu de toate: cu zâmbete, cu îmbrăţişări furate, cu pupici cu aromă de acadea, cu priviri pline de uimire, curaj, curiozitate si mai ales bucurie de viaţă. Cam de asta am avut parte azi. O zi aşa cum de mult nu am mai avut şi de care îmi era teribil şi groaznic de dor.

O zi înnourată care a avut o magie aparte. Oameni pe care nu i-ai mai văzut de mult se reunesc la masă pentru a se înfrupta din bucate tradiţionale, dar, şi pentru a gusta plăcerea de a sta la poveşti şi de a depăna amintiri. 

Oameni frumoşi, aparte, care te ştiu cum eşti, cu defecte şi cu ceva şarm, care te acceptă aşa cum eşti şi care te îmbrăţişează cu căldură. 

Oameni care deşi se luptă cu boala şi nu mai ştiu cam câte zile le rezervă viaţa, dar care se bucură atunci când două mânuţe îi trag de pantaloni şi un "hai"  îi îndeamnă să îi ridice sus, sus de tot până la Doamne-Doamne, spun ei că acolo au o treabă de rezolvat. Aşa cum spune nepoţelul meu..."vreau să fac o scară mare, mare până la cer, să mă urc pe ea şi să stau de vorbă cu Doamne-Doamne, nu de alta, dar, sunt anumite lucruri pe care vreau să mi le explice", , iar a juca după imaginaţia unui copil, pare a fi cel mai revigorant lucru

Acum, nu ştiu dacă această poftă de viaţă debordantă pe care o au copii se datorează dulciurilor pe care le mănâncă, sau pur şi simplu, faptului că ei ştiu să se bucure de clipe şi să împartă din puţinul lor şi altora. Dar un lucru ştiu sigur: nimic nu te poate înălţa mai frumos şi nu îţi poate face ziua mai bună ca râsul sincer şi din inima a unui pui de om.

Cel mai nevinovat de ce

A trecut poate prea multa vreme, s-au scurs chiar ani de când exact aceeași întrebare o adresam și eu, acelor oameni mari din jurul meu, al căror timp îl doream cu ardoare...acum mi-a venit mie timpul, numai că ochii tăi mari care mă fixau plini de curiozitate și glasul tău cu o nunanță de mirare avea un iz de tristețe: ”Jo, de ce trebuie să lucrezi? De ce nu poți să stai mai mult timp cu mine? ”  Nu am știut ce să îți răspund, poate că nu voi ști nici peste câțiva ani, nu voi ști ce să îți spun ca răspunsul să nu te dezamăgească, așa că am ales să te îmbrățisez și să te sărut cu drag.

De ce nu mai facem acele lucruri care în trecut ne umpleau de energie sau de ce nu mai râdem cu atâta poftă la glumele bune? de ce ne pasă atât de mult de opinia altora și de ce uităm să trăim? de ce uităm de prieteni și de vorbele pe care uneori le spunem sub forma unor promisiuni și de ce nu uităm răutățile unei zile?...de ce ne întrebăm mereu de ce în loc să facem ce simțim?

Acestea sunt unele din puținele întrebări la care nu  o să știu să îți răspund nicicând puiule de om, nici măcar atunci când părul meu va fi argintiu, căci eu nu am avut curajul să fac unele lucruri în viață, m-am lăsat modelată și am renunțat la unele vise cu prea multă ușurință, dar tu ai în tine acel ceva care trezește omul la viață și îți doresc să găsești în tine curajul și puterea de a trăi viața așa cum o faci acum la cei câțiva anișori ai tăi, zâmbind și iubind dezinteresat.

Îți spun doar că de la o anumită vârstă oamenii mari au nevoie de ochelari, nu din aceea de care vezi prin magazine sau pe nasul unora, nu, nu...au nevoie de ochelari prin care să vadă bunătatea din oameni, prin care să vadă că și în cel mai întunecat întuneric există o scânteie, căci noi oamenii mari asta facem uităm, uităm ce înseamnă să te joci, uităm să ascultăm...dar Doamne cât de bine ținem minte toate nedreptățile și câte planuri nu făurim pentru a ne săpa groapa.

Îmi spuneai că vine primăvara și că debia aștepți să se încălzească și să plecăm într-o aventură, să mergem la vânătoare de buburuze și libelule. Ce e drept și eu aștept cu nerăbdare să mergem într-o aventură, să privim spre orizont, la norii cu forme ciudate și să depănăm povești, dar cel mai mult aștept să scrii povestea vieții tale, căci sunt sigură că va fi una mi-nu-na-tă, pe care o voi citi cu mult drag.

O primăvară plină de noi experiențe, o primăvară plină de zâmbete și culoare!

De cate ori...

"Azi o să fac ceva inedit, azi sunt în căutare de senzaţii tari şi nimic nu mă va face să spun nu unei oferte." Şi tot acest entuziasm plin de curaj se îneca în ultima înghiţitură de cafea.

De câte ori nu te-ai trezit şi nu ţi-ai promis că de azi lucrurile o să prindă un alt contur şi că viaţa ta va fi alta.

De câte ori nu ţi-ai spus că de azi înainte nimic nu o să mai fie aşa cum a fost până acum, că un nou eu se va naşte, unul care va muta munţii din loc şi se va schimba aşa la o singură pocnitură din degete. 

De câte ori nu te-ai minţit că acel "azi" este chiar azi. 

De câte ori am făcut asta de tot atâtea ori am pierdut ceea ce avem mai scump, am pierdut timp, ani din tinereţe, prieteni şi am câştigat în schimb orgolii şi singurătate. Oamenii, locurile, evenimentele toate pot fi o provocare şi o schimbare, dar, se pare că nu suficientă pentru cineva veşnic nemulţumit, nemulţumit de oamneii din jur, de locul în care se află, de evenimentele care în loc să fie un motiv de bucurie apasă pe umeri cu greutatea unor pietre de moară.

De câte ori nu ai pierdut ceea ce apreciai cel mai mult, pentru că nu ai avut curajul să spui ceea ce cu adevărat simţeai sau gândeai. Câte ocazii nu ai ratat doar pentru că simţeai că nu ştii cum să formulezi o întrebare ce ţi se părea stupidă sau pentru că ai crezut că îţi curge prin vene ceva sânge de "mama omida". 

De câte ori nu ai pierdut-o pe ea pentru că altul reuşea să o facă să zâmbească şi să se simtă importantă, pe când tu credeai că ai cu tine un trofeu cu care te plimbi pentru a fi admirat. De câte ori o privire ţi-a făcut inima să tresalte mai mult decât un decolteu, de câte ori nu s-a ridicat zidul tăcerii între voi şi de câte ori ai avut curajul să spui nu doar pentru ai putea spune ei da.

De câte ori ai realizat că în viaţă nu trebuie numai să treci ci să mai ai şi cu cine împărtăşi momente. 

De câte ori te-ai întrebat dacă direcţia în care mergi e cea bună şi nu cea sigură, de câte ori ai lăsat oamenii să îţi influenţeze deciziile şi de câte ori ai uitat să îţi asculţi gândurile şi intuiţiile inimii.

De câte ori nu te prinde noaptea cu gânduri triste şi ziua începe pe acelaş ton ca în ajun şi de câte ori o să îţi mai spui că acel azi este azi până o să te prinzi că viaţa nu te aşteaptă. Mai bine spune de mâine, ai şanse să fii mai credibil. 

Zâmbeşte măcar de mâine dacă azi eşti prea preocupat cu dar, dacă...;)

O privire

Pentru cei 27 de ani ai săi, ai putea cu uşurinţă afirma, că viaţa debia acum începe. Dar, nu, asta nu este ceea ce simţea ea. Mai degrabă am putea spune că era copleşită de un sentiment că a trăit o mie de ani. Că a pierdut mai mult decât a câştigat. 

Uneori are impresia că se află într-o buclă temporală, că nimic nu s-a schimbat că anumite lucruri se repetă la nesfârşit, se mai schimbă personajele, dar esenţa poveştii este aceeaşi. Un singur lucru o contrazicea, un singur lucru avea puterea de a îi arăta că timpul trece şi, din păcate, uneori timpul trece în detrimentul său. Acea oglindă pironită în peretele de la intrare, îi arăta de fiecare dată că timpul şi-a pus amprenta asupra sa. Firele albe încep să fie din ce în ce mai vizibile, chipul începe să fie creionat cu ceva riduri, iar ochii au pe zi ce trece un licăr tot mai mic, uneori se miră şi singură cum de mai e acolo.

O nouă dimineaţa, acelaşi ritual, o cafea neagră şi o mie de gânduri printre care să rătăcească. Azi nu se mai gândeşte la viitor, ci la trecut şi la visele făurite cândva. Azi se gândeşte că singurul lucru care îi menţine licărirea în privire e naivitatea sa de a crede că în orice om este ceva bun, indiferent de cât de mult a fost rănită. 

A avut o mie de vise şi tot atât de multe scenarii despre cum o să arate viaţa ei la douăzeci şi ceva de ani. Undeva pe drum s-a rătăcit însă şi a pierdut piesa cea mai importantă din puzzelul vieţii sale. Unii ar crede că a pierdut încrederea în oameni, dar nu e aşa, oferă oricui încredere deplină de la început, numai că cei cărora le pune la dispoziţie încrederea sa au impresia că e un joc şi încep să jongleze cu ceea ce are mai frumos de oferit o femeie, cu dragostea. Alţii ar spune ă se teme să nu fie minţită, dar şi asta e un pic cam departe de adevăr, acceptă să fie minţită atâta timp cât e minţită frumos de la început până la final, iar la final nu descoperă un adevăr mult prea dureros, care să o facă să creadă că în drumul său pe pământ a uitat să bifeze în căsuţa fericirii. Spune din start, cu francheţe, că nu o sperie dezamăgirea, ci felul în care poate fi dezamăgită.

Majoritatea spun că e o persoană dificilă, iar asta nu e de contrazis, nu neagă ştie că aşa stau lucrurile. Uneori viaţa chiar lasă anumite cicatrici pe care le poate acoperi doar un om ce are suficientă voinţă, putere şi dorinţă de a face asta.

În dimineaţa aceasta, în licoarea neagră aburindă, parcă s-ar afla un strop de pesimism, un strop cam mare pentru o fiinţă ca ea. Ştie că e ceva trecător, ştie că nu poate sta prea mult supărată, ştie că va ierta mai curând decât s-ar spera şi mai ştie că ceva în ea se va schimba.

Ştie suficient de multe lucruri pentru o dimineaţă.  Dar ceea ce ştie de azi încolo e că nu vrea să fie iubită de cineva care îi cere multe dar îi oferă mai nimic, pentru că ea dă totul şi ştie că merită măcar pe jumătate din cât dă. De azi ştie de unde încep negocierile şi începe să ştie cam care este valoarea sa. 

Ochii săi se uită cu uimire la ceaşca goală, ar mai vrea o doză, dar amână pe mai târziu asta, ştie că mai are multe lucruri de făcut până la lăsarea nopţii. Trebuie să fure cel puţin un zâmbet sincer. Până la urmă pentru asta s-a născut, să fure zâmbete şi gânduri şi să le păstreze tocmai pentru a nu fi irosite.

O nouă zi, o nouă şansă de a schimba ceva în bine, căci acolo unde există bine există şi magie, iar oamenii sunt disperaţi după magie. Păcat că le trece repede.

O minciună adevarata

O nouă zi. Şi ce ar fi atât de special, într-o nouă zi, dacă nu am păşi în această zi ca şi cum am păşi pe o gheaţă subţire. Ca şi cum destinul nostru se decide în această zi, supravieţuim sau ne prăbuşim. Avem tendinţa de a aştepta evenimente mari în viaţa noastră, când de fapt cele mai importante momente pe care ar trebui să le preţuim sunt clipele care se scurg din momentul în care deschidem ochii şi avem o nouă şansă şi până în momentul în care batem la porţile viselor.

O nouă zi, un nou început şi  o nouă şansă de a crede, de a trăi intens, de a fi dezamagit, de a fi minţit, de a minţi şi la final când tragem linie o constatare că am trăit sau că am irosit o zi.

Azi nepoţelul meu mi-a spus o minciună adevărată, aşa cică se spune mai nou când eşti sincer (afli lucruri noi când pleci urechea la ceea ce spun cei mici). M-a întrebat deschis de ce am venit îmbrăcată cu aceleaşi haine ca şi ieri. Eu crezând că o să îl provoc un pic, i-am răspuns: ca să mă recunoşti. Provocarea a fost pe măsură, răspunsul său m-a amuţit pentru câteva minute. "Jo, eu nu te recunosc după haine, eu te recunosc după faţă, aşa că poţi veni îmbrăcată altfel". Am zâmbit şi i-am spus că data viitoare o să vin îmbrăcată altfel.Azi el mi-a dat o lecţie: oamenii te reţin, te iubesc şi te apreciază pentru ceea ce faci pentru ei, pentru modul în care le vorbeşti şi cum îi priveşti, nicidecum pentru hainele pe care le îmbraci.

Tot într-o zi am mai învăţat o lecţie. Că oamenii din jurul meu, care pretind că mă cunosc şi cărora le-am lăsat poarta inimii deschisă mă văd total diferit de cum m-aş fi aşteptat. Îmi spunea săptămâna trecută un tip, nu unul chiar oarecare, că mie îmi trebuie un partener care să fie artist. Recunosc că, m-a surprins şi nu puţin, să aflu această opinie. I-am explicat că nu, nu caut un artist, nu caut o persoană cu o anumită profesie, cu un anumit statut, nici măcar nu ştiu sigur dacă eu caut sau aştept să mă găsească, dar asta este o altă poveste. Eu vreau o persoană lângă mine care să mă dorească nu pentru o aventură, ci pentru o viaţă, care poate vedea în mine acea persoană de încredere, alături de care  poate păşi în viaţă. Nu caut pe cineva care  să îmi deschidă uşa spre anumite cercuri, ci pe cineva care să îmi deschidă uşa iubirii, alături de care să simt că trăiesc, nu pentru că participăm la anumite evenimente, ci pentru că reuşim să privim în aceeaşi direcţie şi să vedem acelaşi lucru. Caut pe cineva care să mă accepte aşa cum sunt cu o groază de defecte, cu o multitudine de incertitudini şi pentru care să renunţ la încăpăţânările mele. Cu care să mă amuz şi alături de care să fiu cea mai fericiţă, nu pentru că are un cont cu multe zerouri, ci pentru că îl am pe el şi alături de el pot trece peste obstacolele vieţii. Asta caut, poţi să îmi spui că sunt o visătoare, poate aşa sunt. Dar, eu am certitudinea că în această lume dominată de tehnologie, chiar există undeva acel cineva care să mă facă să simt ce e iubirea. Chiar dacă asta presupune şi să suferi. Ştiu că viaţa nu e roz, în privinţa asta mi-am învăţat lecţiile, dar mai ştiu şi că în viaţă nu suntem făcuţi să călătorim singuri. Nu caut un făt-frumos, dar, dacă tot am deschis subiectul, să ne şi amuuzăm: vreau să fie mai înalt ca mine şi cu o sclipire de bucurie în ochi, să fie bărbat şi nu o imitaţie de bărbat care se teme să spună ce simte şi gândeşte, în ochii căruia pot să mă uit fără teamă şi care mă poate face să fac cum spune el, gata cu amuzamentul să trecem iar la lucruri serioase.

O nouă zi...tu ce ţi-ai propus să înveţi în această nouă zi?  Mai sunt câteva ore şi o să ai şansa din nou de a restarta viaţa, sper să profiţi de asta, să laşi oamenii din jur să facă parte din viaţa ta, să te bucuri de prezenţa lor şi mai ales să înveţi din nou să iubeşti ca la început, pe tine, pe cei din jur. Eu cred în această nouă zi, chiar dacă la final o lacrimă se scurge pe obraz, încă mai cred că binele învinge, pentru că în această zi am supravieţuit şi nu m-am prăbuşit.