Calatorie

Frig.

Zarvă.

Toamnă.

Acestea erau ingredientele unei zile de septembrie ce în aparenţă, părea banală. 

Un drum spre un alt oraş, o călătorie de plăcere şi totuşi emoţiile aveau mai mult o valenţă negativă decât pozitivă.

Nu oamenii sau locurile unde se îndrepta erau factorii declanşatori ai acestei nelinişti, ci modul în care a dat startul acestei zile.

Sute de feţe morocănoase, mii de exclamaţii de nemulţumire şi în tot acest haos un miros ispititor de cafea. Era singurul care o conecta la realitatea zilei. 

Gândurile aproape că i le puteai citi în ochii căprui ce ţinteau o privelişte în continuă schimbare. Nu erau gânduri indecente, dar nici pline de inspiraţie. Erau gândurile unei oame trecută printro experienţă ce a lăsat în urma sa sechele.

Nu era genul de oamă care să se plângă de ce a trăit sau să povestească cu lux de amănunte ce se întâmplă în mintea şi inima sa. Mai degrabă îi plăcea să asculte poveştile altora...să afirme mai mult ca pentru sine, şi asta arareori,..."din experienţă îţi spun:nu fă asta". Apoi, de parcă singură s-ar fi speriat de propria voce încerca să o dreagă cu o glumă uneori reuşită, alteori numai de ea înţeleasă. Asta îi lipsea şi acum o poveste...o vorbă...o cafea şi un om de calitate cu care să împartă câteva minute.

"E liber locul acesta?" O voce suavă, plină de timiditate îi întrerupsese şirul amintirilor. "De obicei, întreb chiar şi pe un elev dacă e liber...că şi el spăracul e istovit şi poate nu vrea să stea alături de mine", continuă oama cu ochii albaştri senini, să vorbească de parcă avea acest of pe suflet de când hăul, numai că nu găsise încă momentul oportun să îl scape.

Un zâmbet brăzdă faţa oamei cu ochi căprui, iar piticii de pe creier au început să freamăte: "În sfârşit o poveste de viaţă, uite aşa parcă îţi mai începi ziuacu chef". Nici nu apucă bine oama cu ochi căprui să spună ceva că dintro singură răsuflare află tot ce se putea şti despre colega sa de călătorie. O femeie simplă, căreia îi plăcea să muncească pământul şi care avea un respect deosebit pentru oamenii "cu carte". Îi plăcea să vorbească, dar avea şi o modestie aparte atunci când vorbea despre sine, o simplă înclinare din cap şi o pronunţie clară a prenumelor...după vreo 20 de km aflase că pe oama cu ochi albştri o cheamă Elena, femeie cu credinţă mare în Dumnezeu, care la final de călătrie, mânată de curiozitate o întreabă pe oama cu ochi căprui ce vârstă are...de îndată ce aude începe să exclame: "Oamenii buni nu îşi trădează niciodată vârsta, au ceva special ..aşa ca tine." Acestea au fost ultimile ei cuvinte adresate oamei brunete, aceasta din urmă a rămas blocată...i-a fost dat să audă cuvinte cu greutate, spuse cu o sinceritate aparte, dar ceea ce o intriga mai tare era de unde şi până unde a tras concluzia asta...că de vorbit...mai mult a ascultat.

Ajunsă la destinaţie, avea deja altă stare de spirit, altfel erau oamenii din jur şi zarva aceea parcă nu mai era aşa deranjantă.

O simplă discuţie, câteva minute petrecute cu folos şi ziua parcă putea să înceapă din nou.