...

Mă pierd printre oameni, gânduri, rânduri, priviri. Mă pierd în această junglă pe care o numim lume, O junglă în care nu am învăţat încă că, pentru a supravieţui trebuie să îl ajutăm pe cel de lângă noi să supravieţuiască.

Mă uit în jur şi văd atât de multă tristeţe, atâtea feţe schimonosite, şi nu de frig sau de ani, oameni încruntaţi, oameni care vor şi aleg să fie răi.

Te miri cum de ai ajuns să fii înconjurat de oameni care se fac numai că te ascultă, că te iubesc, că te îmbrăţişează sau că te sprijină la greu. 

Te simţi pierdut tocmai acolo unde ar trebui să te simţi în siguranţă, te rogi şi implori zilele să treacă în speranţa că undeva într-un viitor incert ceva o să se schimbe în bine. Constaţi cu fiecare zi că nu e aşa, că viitorul ăla roz din vise nu prinde contur şi în realitate, nu, nu...creştem şi visăm mai puţin, simţim şi mai puţin...dar ne şi perfecţionăm, căci ne pricepem de minune să ne prefacem, să simulăm şi să jonglăm...şi toate acestea până în momentul în care singurul lucru care te înconjoară e un zid rece, care uşor, uşor ne induce o stare de claustrofobie.

Într-o lume în care contează mai mult grijile, în care punem preţ mai mare pe faptele şi evenimentele care au fost şi asupra cărora nu mai avem nici o putere, în care uităm să comunicăm, să simţim, să apreciem, să ne bucurăm de ceea ce avem şi gonim în disperare după lucruri care la un anumit moment nu ne mai sunt de folos, în această lume ne pierdem în primul rând pe noi, şi apoi pe cei dragi nouă, la prima virgulă pusă în locul în care nu trebuie şi la fiecare glumă spusă din neatenţie dar, cu intenţie şi direcţie precisă.

Ne pierdem tocmai atunci când ar trebui să ne regăsim, ne pierdem după ce nu trebuie mai des decât ne pierdem după zâmbete şi asta ar trebui să ne dea de gândit.

Fără titlu

Poate că ne împiedicăm adesea de un ciot prea mic, de o denivelare, de un cuvânt sau de un lucru ce a fost aruncat la momentul nepotrivit în calea noastră. Şi noi, în firea noastră egoistă ne gândim că mai bine ne facem luntre şi punte decât să ne amuzăm de fază. Şi aşa mai pierdem, una din cele mai preţioase clipe din viaţa noastră şi după ea şi altele în şir indian.

Uneori vedem negru în faţa ochilor, doar pentru că îi lăsam pe alţii să ne strice buna dispoziţie, alteori, începem să scoate fum pe nări şi pe urechi( acesta e stadiul înainte de cel final, după începem să sfârâim) din cauza gândurilor noastre prea multe, prea ciudăţele şi prea, prea de toate. 

Uneori ne trezim pur şi simplu invers, pentru că în somn Moş Ene a reuşit să ne răscolească prin cutia gândurilor interzise şi s-a oprit la un pahar cu Inconştientul, alteori ne uităm în jur şi pentru că privim ca neştiutorii numai înainte, de frică ca nu cumva fericirea să vină din lateral, ne lăsăm încărcaţi cu energie negativă de oamenii cu prea multe preocupări pentru ceva ce e stabilit şi predestinat de univers.

Poate că uităm prea des cât de scurtă e viaţa şi cât de efemere sunt lucrurile, poate că ne lăsăm obsedaţi de lucruri fără noimă în realitate, dar cu un lipici şi o sclipire aparte, ce ne fură minţile. Poate că omitem de prea multe ori, că viaţa noastră nu e altceva decât un cumul al unor momente şi întâmplări care ne sunt dăruite şi care ne fac mai buni, indiferent de valenţa lor.

Uneori avem nevoie de prieteni, alteori de  momente de linişte cu noi, de cele mai multe ori de o intervenţie divină.

Poate că ne pasă prea mult de  cum o duc alţii şi uităm astfel noi să trăim, poate că ne urâm zilele sau ne dorim o nouă viaţă şi de restul o caramică rusească cu gust intens de iubire.

Poate că o persoană ne iubeşte, şi pentru simplu fapt că nu o face aşa cum ne imaginăm noi că ar trebui, o ignorăm. Poate că nu ştim unde să privim şi ce să alegem şi ne lăsăm prea mult conduşi de poate, dar, uneori ne trezim şi constatăm că multe se pot întâmpla şi multe poate omul îndura, dar, ceea ce nici măcar timpul nu poate vindeca este singurătatea. Căci timpul şi singurătatea par a fi atât de mult asemănători cu luna şi soarele, mereu se aleargă, mereu se urmăresc, mereu se completează aparent, dar niciodată nu se contopesc.

Deoarece uneori, trebuie să fim suficienţi de demni încât să recunoastem că avem nevoie de puţină magie ca să ne trăim anii, şi nu oricum, ci cu cineva alături...de puţin praf şi o piedică bună..:))..vă pup ..pa...pa..poate că o să ne auzim curând..

Schimbare

Mă pierd adeseori, pe drumuri cu cărări mai puţin bătătorite, mă rătăcesc printre cuvinte rostite la o ceaşcă de cafea, mă abat de la reguli şi prefer să fac propriile greşeli, doar pentu a trăi mai intens. Dar, de cele mai multe ori mă pierd în privirile oamenilor. Căut în ele ceea ce gura nu poate rosti şi nici mâna nu poate semna pe hârtie. 

Nu caut adevărul, prefer o minciună frumoasă, spusă cu mult tact. Decât să mă răneşti cu un adevăr care lasă cicatrici, mai bine mă minţi cu stil. Nu mai caut de ceva timp adevărul, chiar dacă uneori mă prind că sunt minţită, nu mă răneşte asta, ci mă amuză. La ce bun să am o viaţă şi să o irosesc căutând un adevăr pe care s-ar putea să îl neg. Nu, nu...de ceva timp prefer să simt...Mi s-a reproşat de multe ori că gândesc prea mult..poate e timpul să mă schimb. Garantat nu o să fie o schimbare ce se produce de azi pe mâine, s-ar putea ca pe drumul schimbării să mă răzgândesc şi să pornesc pe alt traseu. Ceea ce e cert e că în ultimele 2 luni din acest an mai am câteva lucruri importante de făcut, mai am câteva capitole de închis, de revizuit unele şi de deschis altele. 

Poate că nu am ştiut să învăţ din lecţiile vieţii la timp şi de aceea mi se repetă aceeaşi poveste sub un alt ambalaj. Nu mă plâng, uneori mă prind mai greu, dar şi când mă prind garantat se simte.

Simt nevoia de schimbare, oamneii din jurul meu se schimbă într-un ritm ameţitor, mă opresc uneori, mă asez pe o bancă şi privesc uimită în jurul meu, parcă nu aş aparţine locului, cu toate că am renunţat la multe ca să mă întorc aici. Mă agăţ de oameni şi când le ofer toată încrederea, mă trezesc că ei îşi iau zborul spre alte zări. Nu e vina lor, e a mea, cred prea mult în iubiri adevărate, prietenii fără cusur şi gesturi făcute din inimă. Dar, mă voi schimba. Am spus de mii de ori că sunt o fiinţă care se adaptează repede la un mediu nou. Aş fi preferat să fiu acceptată aşa cum sunt, dar, aşa cum mă pot adapta mă pot şi preface. 

Nici nu o să îţi dai seama când se va produce schimbare, dar, sigur privirea ta în care îmi place atât de mult să rătăcesc, va fi prima care va simţi schimbarea.

Mi-am dorit prea mult şi prea multe de la viaţă, e timpul să accept viaţa şi să mă prefac că simt mai mult, până la urmă poate voi reuşi chiar să simt cu adevărat. Nu promit că nu o să mai gândesc şi nu o să mai analizez, ci promit că nu o să se mai observe cât de mult şi des fac asta. Până la urmă nu degeaba am soft masculin, aşa cum îmi spunea una din persoanele dragi mie, pe care am întâlnit-o întâmplător în acest an şi care reuşeşte de fiecare dată să mă facă să zâmbesc. 

Atunci când vei vrea să vorbeşti cu versiunea mea de azi să îţi aduci aminte, că schimbare a avut loc cu un motiv şi nu oricum, pentru că nimic nu e întâmplător în viaţă, ne amăgim doar că aşa ar fi.