Urme

E sâmbătă dimineaţa, un weekend mohorât cu mulţi nori pe cer, cu vânt şi o temperatură care te duce cu gândul la o toamnă târzie. În care singurul lucru pe care vrei să-l faci e să te ascunzi sub pătură şi să leneveşti în compania unor oameni buni sau a unei cărţi.

Pe la 9:50 am decis să vin să văd ce se mai întămplă în această lume virtuală, aşa că am luat o cană de ceai de urzică (nu, nu am renunţat la cafea şi nici nu se v-a inventa acea zi pentru mine, oricând o savurez cu plăcere, dar nevoia mă obligă să mai beau şi ceai, are şi el efectele sale şi te ajută să te strecori în anumite situaţii. Cum ar fi acea situaţie în care gândurile tale aleargă spre locuri interzise când eşti în compania cuiva şi eşti întrebat ce ai?...ceai?...ideală idee, să bem unul....Nu, nu ce ai?...Bine nu bem unul, ce e drept e mai okei o cafea. Nu, m-ai înţeles! Ba da, dar prefer să nu răspund la această întrebare..deci, bem un ceai?) şi am decis să scriu câteva rânduri.

Nu am prea mult entuziasm în ultima vreme lucru care s-a văzut şi simţit, şi ce e drept nici vremea nu mă prea ajută.  

Ieri, mergeam pe stradă cu paşi relativ destul de bine măsuraţi, era frig, dar nu asta conta. Era o vreme cam similară cu sentimentele sufletului meu neclarităţi, nelinişti de toate adunate într-un ghiveci rusesc. Şi cum păşeam eu aşa, a gale, mă încrucişez cu una din persoanele cu care am făcut relativ, recent, cunoştinţă. Un om care se pricepe la oameni, un om cu suficientă experienţă de viaţă, cu calităţi şi defecte, dar cu un simţ al umorului cum rar mai întâlneşti. E o persoană care reuşeşte cam de fiecare dată să-mi fure un zâmbet şi uneori şi câte un sărut pe obraz, are el tehnicile lui, se vede că e versat. Ieri, a reuşit să mă facă să reflectez la viaţa mea mai mult ca oricând. 

M-a făcut să realizez că îmi e dor de acea eu, care râdea din inimă, că îmi e teribil de necesară o îmbrăţişare sinceră, ca simt lipsa  persoanelor frumoase în jur, că nu are rost să fiu tristă, pentru simplu fapt că, anumite lucruri s-au întâmplat fără voia mea. Unele lucruri pur şi simplu se întâmplă şi au un anumit curs pentru că trebuie să lase anumite urme în urmă. "Aşa cum laşi şi tu în inimile oamenilor, iubire scumpă...frângi inima şi apoi pleci ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi mai spui că voi femeile nu aveţi potenţial, şi încă cum:))"

Trebuie să recunosc că sunt poate prea multe urme şi umbre în viaţa mea, pe unele le-a luat valul, pe altele trebuie să le alung eu, altele trebuie pur şi simplu să le las să înflorească. 

De aceea, m-am decis! De azi divorţez, că de convieţuit nu am reuşit, de multe urme, de azi şi nu de mâine, voi învăţa să mă reinventez, voi permite unui alt eu latent să se afirme şi voi fi un eu mai original, de asta pot fi sigură.

Dincolo de dorinţe

     De mult nu am mai simţit atâta "nesimţire" faţă de ceea ce mă înconjoară. De şi mai mult timp nu am crezut că o să mai trăiesc atâta dezamăgire. E ciudat de ironic cum viaţa îţi joacă anumite feste. 

      Se spune că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat o să primeşti. Dar, să nu ne oprim aici, căci şi mai bizară este zicala ce e al tău e pus deoparte. Da, chiar aveţi dreptate, e foarte deoparte şi departe simultan. E atât de bine pitit încât nici o armată FBI nu ar reuşi să descopere acel ceva al me propriu şi personal. Important e că e al meu şi e păstrat bine, adjudecat.

     Dorinţe. Vine ziua ta ...trebuie să îţi pui o dorinţă, te uiţi la stele şi vezi că una străluceşte mai tare, e ea aşa un pic mai atipică,e indicat să-ţi pui o dorinţă, începe anul şi ghici?! dorinţele trebuie să fie semnificative şi minim trei la număr. 

      În viaţă trebuie să ai ceva dorinţe de îndeplinit că altfel mergi aşa fără ţintă fără ţel şi iar nu e bine, sau aşa spune societatea. Şi ai aşa adunate dorinţe fără număr, despre care poţi scrie chiar şi romane. Dorinţe de tot soiul şi de toate naţiile, de le poţi pune pe categorii şi le poţi sorta în funcţie de sezon. Dorinţe de colecţie care, cică, se îndeplinesc în momentul în care Universul doreşte să se amuze un pic, că dă, prea multă monotonie strică. Numai că între cum vedem noi că ar trebui să se îndeplinească aceste dorinţe şi cum prind de fapt ele contur e o maaaaaaaaare diferenţă semnificativă din punct de vedere statistic şi nu numai.

      Şi aşa te trezeşti într-o zi de luni, pe la ceasurile 13 trecut un pic, că tot ceea ce îţi doreşti de fapt şi de drept e să nu te fi educat cu atâta bun simţ, să nu fii atât de empatic şi să nu îţi pese atât de mult de consecinţele faptelor tale. Şi îţi doreşti cu disperare ca măcar pentru câteva ore să te transformi în acel om lipsit de scrupule care poate sfida până şi moartea pentru câteva momente de libertate totală. Te trezeşti că îi invidiezi pe cei care îşi trăiesc viaţa în funcţie de impulsuri, chiar dacă sunt ele animalice şi chiar dacă trecute prin filtrul conştiinţei devin gânduri/gesturi  interzise. Şi când te trezeşti cu aceste gânduri ceea ce urmează ţine aşa un pic de partea inumanului. Căci te apucă aşa câte o toană să uiţi de toţi şi de toate, să începi să şi ceri nu numai să oferi, să ştergi acei ochelari roz prăfuiţi de atâta drum şi zgâriaţi de atâta vânt şi să admiţi că, da, lumea e rea şi egoistă şi poţi fi şi tu aşa, nu e greu, nu e imposibil, e chiar banal de uşor. Poţi fi aşa şi poţi chiar concura pentru primele locuri.

       Apoi, după câteva momente de tăgadă, te aşezi pe treptele prăfuite ale unei scări şi îi permiţi, pentru a nu ştiu câta oară, vântului să-ţi şteargă lacrimile, pentru că acolo lângă tine nu e nimeni. Şi te apuci să aştepţi şi aştepţi şi iar aştepţi până ce toana dispare şi piticul acela din cap care se tot chinuie de ceva timp să se facă auzit reuşeşte cumva să-ţi transmită un mesaj: tu eşti diferită...şi nimeni nu ştie asta mai bine ca tine.

       Poate că nu e atât de greu să cazi, poate că toate aceste lecţii au un scop, dar de un lucru sunt sigură e sfâşâietor de dureros să nu mai poţi vedea luminiţa de la capătul tunelului, să fii mereu la un pas de finish şi cu toate acestea o forţă nevăzută să te tragă înapoi la linia de start.
    Trebuie să ai un adevarat umor negru ca să mergi mereu contra valului şi să te încurajezi cu replica celor din jur pe care o primeşti în momentul în care spui că vrei o pauză totală, că te simţi epuizat din toate punctele de vedere şi că o reîncarnare ţi-ar prinde bine:"..trebuie să trăieşti ca să vezi cum e, să te îndrăgosteşti, să fii mamă...ca să vezi cum e..." Ca să vezi cum e viaţa: unii cerşesc clipe, alţii le-ar da şi de bunăvoie, unii înţeleg prea multe, alţii nici nu se obosesc...ca să vezi cum e să ajungi în punctul în care tot ce îţi doreşti e să ai o viaţă monotonă, să treacă zilele şi să fii un soi de marionetă a cărei aţe sunt trase doar atunci când e musai şi necesar nevoie.

Acea marionetă zâmbeşte acum, pentru că altceva mai bun nu ştie să facă...şi aşa se nasc regretele.

Cuvinte

     Nici măcar nu ştiu când a trecut tot acest timp, când au trecut anii sau când am trecut de la acea perioadă în care ascultam poveştile unora la realitate. Nu ştiu când, dar cert e un lucru...a trecut şi nimic nu mai poate da timpul înapoi. Ce a fost s-a dus şi ceea ce mai putem face e să ne amintim cu drag de trecut.
     Şi mai ştiu că sunt zile ca acestea când mă trezesc cu un telefon de la un prieten drag pe care nu l-am mai auzit de muuuuuuuuuult, dar care îmi aduce de fiecare dată zâmbete în lanţ. Un prieten care nu omite nici măcar o dată să îmi amintească că ce e al nostru e pus deoparte şi într-o zi când o să ne aşteptăm cel mai puţin o să ne dăm un telefon şi o să râdem pe seama replicilor de genul: îţi mai aduci aminte de acea vreme gri din viaţa noastră? 
       E acelaşi prieten care cândva în trecut, pe la o oră târzie în noapte m-a ajutat să privesc un cer înstelat cu alţi ochi decât o făcusem până atunci şi pentru asta îi mulţumesc. Acelaşi omuleţ care îşi dă seama dacă îmi e bine sau rău din vocea mea sau din răspunsurile cu care pe mulţi îi pot păcăli, dar nu şi pe el. Şi acel prieten drag care în ciuda distanţei şi timpului nu uită să-mi spună o să trecem şi peste asta aşa cum am trecut peste atâtea, pentru că acolo sus cineva ne iubeşte şi mai mult de atât în ciuda aparenţelor chiar nu ne-a uitat.Universul lucrează!

       Dar, să lăsăm Universul să îşi facă treaba, căci se pare că e tare ocupat cu dorinţele atâtor oameni. Important e că m-am pus la rând şi aştept cuminte să văd ce înţelege el din dorinţele mele şi cum le tălmăceşte. Până atunci..hai să povestim niţel de prietenie şi de acei oameni care intră în viaţa ta şi fără prea multe cuvinte îşi fură o bucăţică din inimă şi ceva încredere, te trag în viaţa lor şi îţi dau lecţii pe bandă rulantă.

       Dacă cineva m-ar fi întrebat acum un an în ce constă bogăţia mea, aş fi răspuns fără să stau prea mult pe gânduri, foarte sigură şi din inimă: în prieteni. Acum la un an distanţă pot spune că am calculat greşit bogăţia, prietenii s-au rărit şi acest lucru s-a produs din cauza mea căci nu am ştiut să îi păstrez, sau poate pur şi simplu erau prieteni sezonieri şi nu cu garanţie pe toată durata vieţii mele. Acum un an aş fi numărat garantat cel puţin 15 oameni pe care îi consideram prieteni, cam atâţia oameni au reuşit să mă facă să  cred că ar fi lângă mine în orice situaţie, că un telefon dat din partea mea la o oră matinală de 3 dimineaţa ar fi o plăcere şi nu un deranj. Acum îmi ajung şi degetele de la o singură mână, de la ambele mâini aş avrea prea multe locuri goale. Viaţa mi-a arătat că cei pe care îi consideram prieteni, au fost lecţii.

       Azi îmi dau seama că bogăţia nu o calculezi la jumătatea drumului, că este mai bine ca un om să îşi aducă aminte de tine cu drag, decât să îţi devină duşman şi mai mult decât atât să ştii să te retragi atunci când simţi că locul tău nu mai e în viaţa unora, mai bine să lasăm destinul să ne încrucişeze din nou drumurile decât să furăm timpul preţios al unora.
       Azi îmi dau seama că într-o lume aparent bogată e o sărăcie ce pur şi simplu strigă din toate puterile, dar zgomotul din jur e prea mare şi oamenii nu aud un strigăt disperat într-o gălăgie cu care conveţuieşti zi de zi.