Ian-fe-martie

Un zgomot atât de familiar...un sunet care zile la rând mi-a deschis porţile unei noi zile. Azi, acelaşi sunet a încercat timid să mă trezească şi a reuşit după un timp de leneveală...e weekend şi în weekend lucrurile se pot petrece şi în reluare...căci nu am un autobuz de prins şi nici o oră la care să intru zâmbind pe o uşă de sticlă. 

Azi nu, azi îmi decid singură cursul zilei.

O nouă zi e gata de start...dar, ghici?! Azi am realizat că zilele se scurg mult prea repede, că am ajuns deja în luna lui februarie şi mă întreb când? când au trecut atâtea zile din acest nou an?

Mă încumet să mă ridic din pat, mirosul de cafea mă îmbie la o discuţie de sâmbătă cu mama...şi aici timpul şi-a pus amprenta, a trecut ceva timp de când mama cu vocea sa cristalină nu a mai venit să-mi spună te iubesc am venit să-ţi ofer o îmbrăţişare... dar, azi pare că e o zi frumoasă din multe puncte de vedere. Îmi era dor de aceste vrobe, ştiu că mă iubeşte necondiţionat şi nonstop...dar, atunci când îmi spune asta parcă îmi reîncarcă bateriile, nu alta. 

De o asemenea sâmbătă aveam nevoie, de o sâmbătă presărată cu iubire şi zâmbete chiar dacă evenimentele din jur par a fi un pic sumbre.

Mă uitam pierdută în cana de cafea şi mă apuc să o întreb pe mama: "Mami? Când am ajuns noi în februarie? Îţi dai seama, a trecut o lună şi o săptămână şi nu ştiu când...parcă am dormit în tot acest timp." Mama îmi răspunde zâmbind.."Aşa e că trec zilele ca clipele...pai ian-fe-martie şi vine primăvara pe care o aştepţi atât de mult"...o, da primăvara...şi mă pornesc la drum, e timpul să las aerul rece să-mi oxigeneze un pic creierul şi să aspire un pic gândurile. 

Cu fiecare pas pe care îl fac mai adun în mine un gând, care mai de care mai năstruşnic, mai gânditor...Februarie, această lună care face trecerea dintre iarnă şi primăvară...iar eu, eu simt că în mine este o luptă între bine şi rău...o parte din sentimentele mele par a fi îngheţate pe când altele par că încetul se topesc...şi vine, vine primăvara...când totul prinde viaţă.

Pare a fi atât de uşor... dar, dacă ar fi să ai tăria de a te propti în mijlocul drumului vieţii tale şi să încerci să lupţi împotriva vânturilor...al vântului schimbării, al vijeliei trecutului, a uraganului temerilor, al vârtejului de vorbe adunate care mai de care mai necioplite, ei bine?! atunci îţi doreşti ca timpul să se fi scurs mai repede.
Iar eu, eu simt că am îngheţat cu un picior în trecut cu unul m-am blocat în nisipuri mişcătoare, iar mâinile bâjbâie şi încearcă să creioneze câte un pic din viitor...Mi-a rămas chipul încremenit în prezent şi încearcă să mimeze fiecare emoţie pe care o poate sau ar trebui să o simtă acest corp proiectat în atâtea direcţii ce îl dezorientează şi îl dezmembrează.