"Să-ţi spun ceva: pe vremea foametei...erau doi oameni voioşli, unul cânta la cobză iar celalalt la vioară. Când era vreo sărbătoare ceva, îi vedeai cum apar aici pe acest maidan din faţa casei...şi îi făceau pe oameni să încingă nişte hore de le vedeai maţele verzi cum se cobâlţie. Vezi tu, pe vremea aceea oamenii erau galbeni la faţă, nu pentru că ar fi mâncat prea multe ouă şi ar fi dat pe dinafară şi nici pentru că au pus pe faţa lor un strat de lut, ci pentru că nu aveau ce mânca, iar maţele lor, parcă le vedeai prin haine şi prin piele erau verzi de la atâta iarbă pe care o mâncau...cu toate acestea ei dansau şi râdeau din toate mădularele şi aşteptau serile de sărbătoare ca pe altceva...oamenii ştiau să se bucure de viaţă..." Şi gândurile bunicului şi-au luat zborul în momentul în care privirea sa pierdută undeva în undele trecutului a decis să arunce o ocheadă spre cerul brăzdat cu fire de nori ce se zărea prin fereastra mică, uşor prăfuită a bucătăriei de vară.
Ce e drept intenţia mea nu e să vă spun poveştile bunicului, nu în seara aceasta...dar, aceste cuvinte pe care mi le-a rostit el cu o voce caldă, ironică uneori, dar o ironie paşnică, au avut efectul de a mă zgudui un pic...aşa cum m-a zguduit şi ploaia din joia mare.
Vedeţi voi, noi nu am mai stat de mult de vorbă, să tot fie 14 zile la mijloc....dar, cine le ţine socoteala...De atunci şi până acum mi s-au întâmplat multe lucruri, bune sau mai puţin bune...acelea mai puţin bune au o valoare mai mare deoarece ele mă duc spre locul pe care îl am printre voi...omuleţi frumoşi. Acum că am clarificat şi asta...să facem împreună o mică călătorie într-un trecut mai mult sau mai puţin depărtat, pe vremea când norii plângeau şi fulgerele şi tunetele se dezlănţuiau...În joia mare am dansat pentru prima dată în ploaie. A avut un efect de chatarsis de nedescris...e minunat să fii mângâiată de lacrimi de îngeri...să priveşti fulgerele care se aseamănă cu nişte artificii care străbat zarea, care îţi luminează calea. Cât despre tunetele, tunetele zguduitoare care scot tot ce e negativ din tine, te zguduie din toţi rărunchii şi îţi spun e un ceas deasupra capului tău şi fie că vrei sau nu, fie că realizezi sau nu...clipele se scurg şi acel tic-tac nu se lasă impresionat şi nu se opreşte în loc gând îţi vede lacrimile şi nici nu rămâne nemişcat atunci când faţa se încruntă şi priveşte mai mult sau mai puţin prietenos în jur..ce e drept nici când zâmbeşti nu stă, că e aşa mai imun de felul lui...dar când zâmbeşti îl impresionezi aşa puţin puţin şi ornează fiecare clipă a ta cu o sclipire magică.
Căci tot ce te înconjoară îşi pune amprenta şi e mereu un schimb de energie în tine şi în jurul tău, dar ceea ce e mai frumos e că zâmbetul e atât de molipsitor încât face ca acele greutăţi pe care le întâmpini să fie mai uşor macerate de muritoul din tine.
O poveste, o poveste despre o licoare o să vă spun curând, curând...până atunci mulţi pupici cu sclipici şi multe zâmbete colorate...;)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu