M-am rătăcit astăzi, undeva între răsărit şi apus, în amintiri...fiecare având o amprentă unică asupra mea. E curios cât de mult ne putem schimba în timp...oameni, locuri, zile, tu..care de fapt nu eşti acelaşi tu nici măcar două secunde consecutive. Mama mea îmi spunea zilele trecute că viaţa m-a pus la nişte încercări cam grele încă de pe vremea când nu ştiam bine cum să-mi păstrez echilibrul şi să nu mă las învinsă de gravitaţie...bunicul meu mă întreba azi mai într-o doară, într-un context mai ciudăţel dacă mi-am cumpărat rochie de mireasă...bunica mea m-a privit în ochi şi pentru câteva secunde am simţit că îmi transmite milă combinată cu speranţă şi ceva mai mult...iar în final m-a consolat cu replica Dumnezeu ştie cel mai bine...Şi, fără să vreau, pe când stăteam în casă contemplând ploaia printr-o fereastră imensă..m-am lăsat pradă tentaţiei de a face o călătorie în trecut...un trecut presărat cu vise, cu speranţa că undeva în viitor sigur o să îl întâlnesc pe piticul-paznic al cutiei cu vise, ce îşi are culcuşul la capătul curcubeului şi îmi va îndeplini şi mie o dorinţă...una mică...dar care sub privirea mea se poate transforma...poate trece dincolo de barierele imaginarului şi prinde contur în viaţa mea reală.

         Că mă voi transforma într-o prinţesă, nu am îndrăznit nicicând să visez...dar, am sperat că voi fi o prinţesă pentru acel EL special...vise am avut şi ele m-au schimbat, în timp am constatat că, unele m-au făcut un om mai bun altele au scos la iveală părţi din mine pe care bucuroasă am ales să le ferec şi să le păstrez în arhivă...să fie acolo doar pentru inventar...căci oricât de mult m-am schimbat şi oricât de multe lovituri am primit, a fost decizia mea să nu mă transform într-o zgripţi, ci să par acea naivă, pe care o dată ce o cunoşti nu o mai uiţi uşor.

          Pe când cotrobăiam prin trecut, am realizat că în timp am încetat să visez şi că bucuroasă mă las surprinsă de destin..căci asta sunt eu, nu-mi plac planurile..îmi place să fiu spontană şi să trăiesc clipa...şi ceea ce am mai descoperit e faptul că am avut parte în viaţa mea de oameni atât de frumoşi, care în mare parte îşi aduc aminte de mine şi mă mai întreabă, aşa din când în gând, ce  mai fac...că am avut parte de prieteni adevăraţi care ar fi dispuşi să stea cu mine la poveşti, chiar dacă poveştile mele nu au tot timpul coerenţă...că am cele mai minunate surori din lume, cea mai wow mamă şi că am aflat cam de unde îmi încep povestea pe aici...unde o să o termin...să lăsăm destinul să-şi câştige cinstit pâinea şi să nu-l influenţăm...

        

        Şi că tot aminteam că uneori poveştile mele nu au coerenţă...tocmai aţi citit una...smile is free...;)

Hehe...norul acela seamănă cu un prinţ, iar celălalt pare a avea o ciudaţică formă de broască...cred că sunt rămăşiţele primului...s-o fi transformat broasca în prinţ şi a uitat să-şi schimbe umbra....

-Domnişoară...ce cauţi, aici? O voce cu o nuanţă ironică mi se adresează, parcă din toate părţile...cineva mă întrerupe din visare..o clipă îmi mut privirea şi prinţul-nor dispare...vocea, a cui, e?  Aaaaa, da un vechi prieten, nu l-am văzut de un an...

- Meditez la nemurirea sufletului...cred! 

Şi un râs cristalin străbate zare...

- Deci, nu mă crezi....dar ce omuleţ din trecut avem aici, ai rămas la fel...tinerel, cu ochi jucăuşi....aşa un pic accentul e de bucureştean, dar te iert de data asta...

-Eu? am rămas la fel?....nope, nope...tu ai rămas la fel, la fel de sinceră, cred că nu mai ai leac...

- Mulţumesc de compliment...mi se spune des...şi ai venit şi tu cu o îmbrăţisare, sau doar cu dorul şi dorinţa de a mă revedea?

- Ghici?...dar până atunci...spune-mi domnişoară....ce cauţi aici?

-Adică?...Am venit la interviu...Okeii şi asta ce a fost? Un tunet..un tunet format dintr-o suită de râsete....

-Am răspun greşit, atât de repede?

 -Domnişoară...ce cauţi, aici?

- Calea de ieşire..mă puteţi îndruma?....-

-Da, faceţi la stânga, mergeţi 20 de metri, faceţi la dreapta, mai mergeţi 30 de metri, apoi, iar stânga...şi iar dreapta şi iar stanga şi apoi din nou stânga şi gata...

-Mulţumesc, cred că m-aţi pierdut la jumătatea drumului...

 -Domnişoară...ce cauţi, aici?

- Un lucru mic...neînsemnat, dar care să-mi schimbe viaţa...acea clipire aparent obişnuită, dar care îţi schimbă cursul vieţii şi te trimite pe un drum la care nu te-ai fi gândit nicicând...te proiectează într-un viitor pe care nu ţi l-ai imaginat vreodată....unde te duce? ăsta e farmecul aceasta e călătoira vieţii..căutarea noastră spre lumină...dar, lumina o găseşti după o călătorie prin întuneric...

 -Domnişoară...da te trezeşti azi?  e a treia oară când sună ceasul...sau vrei să pierzi autobuzul? Să ştii că e singurul pe ziua de azi...aşa de încurajare...smile and wake up.

Oglindire

    Şi imaginea ce se oglindeşte în oglindă, care mai ieri reflecta un zâmbet colorat...azi reflectă doar urma unei umbre de zâmbet şters ce tremură parcă de teama de a nu fi văzut...şi încet, încet moare entuziasmul în mine şi tot încet, încet mă pierd şi eu în negura uitării...

    Şi de câte ori nu m-am păcălit că ziua de mâine o să aducă o rază de lumină pe strada mea, şi de câte ori nu am crezut că această cotitură a tunelului mă duce cu paşi grăbiţi spre mai bine...Cam tot de atâtea ori de câte m-am entuziasmat pentru ca în final să pierd tot eu...şi de câte ori nu m-am consolat că nu au fost decât 1001 încercări care nu au avut un rezultat scontat, dar că următoarea o sa fie cea care mă va determina să strig din toţi rărunchi EVRIKA.

   Şi de fiecare dată cineva acolo se încăpăţânează şi mă face să cred cu fiecare zi ce trece că nu voi simţi pe pielea mea ce înseamnă să ai o doleanţă împlinită....am ales cu inima şi preţul pe care îl plătesc e crunt...

  Şi sunt zile în care mă întreb dacă mai rezist şi se pare că există o curiozitate în mine de neîmblânzit care mă tot determină să văd ce se mai poate întâmpla cu ce mai pot fi surprinsă şi, da, sunt o persoană care vrea să fie surprinsă..dar, în sensul bun.

   Şi puteam să pariez cu tine pe ce am mai scump că, da, lucrurile vor căpăta sensul mult dorit de mine în mai puţin de un an...acum am dubii...şi nu am curaj nici măcar să mai ies din casă...e prea multă energie cheltuită...

  Şi imaginea ce se oglindeşte în oglindă, care mai ieri reflecta un zâmbet colorat...azi reflectă doar urma unei umbre de zâmbet şters ce tremură parcă de teama de a nu fi văzut...şi încet, încet moare entuziasmul în mine şi tot încet, încet mă pierd şi eu în negura uitării...

Licoarea lui Bachus -Dionysos

 

Licoarea lui 

Bachus -Dionysos

     Cine ar fi zis?!... Licoarea lui Bachus...e singura băutură alcoolică pe care o servesc. Eu de felul meu nu consum alcool şi nu, nu îţi voi spune acum de ce, aşa încât nu insista. Revenind la această licoare care are o magie aparte şi care îşi are rădăcinile chiar în legenda lui Bachus, zeul care a fost născut de două ori...poate acesta este şi unul din motivele pentru care atunci când uităm că în pahar se odihneşte o licoare cu iz de zeu, înfulecăm acel pahar şi îl dăm peste cap ca pe apă şi ghici?! în mai puţin de jumătate de oră ne arătăm o altă faţă...descoperim că în noi mai zace o persoană care se dezlănţuie atunci când e suficient de aţâţată. Ne mai naştem o dată şi încă o dată cu fiecare pahar...ioi dar, avem potenţial nu glumă şi suntem suficient de încăpători...

      Dar, nu despre asta vreau să povestim acum, nu...nu...ci despre cât e de plăcut să savurezi un pahar cu vin...e un adevărat ritual şi da vinul, nu se bea oricum, în orice încăpere sau în orice loc, tot aşa cum nu se bea în compania oricui...nu degeaba se pune în pahare care au o gură suficient de încăpătoare încât să îţi intre nasul în ea...şi tot nu degeaba se pune suficient de mult în pahar, dar nu chiar din plin...pentru că vinul se savurează...vinul îl miroşi mai întâi şi apoi îl legeni aşa uşor în pahar, nici prea tare ca să nu ameţească nici prea încet ca să se decanteze(vorba vine)...şi debia apoi îl bei..uşor cu înghiţituri mici şi la intervale de timp care să îţi permită să treci uşor, uşor câte o treaptă în trecut sau în visare...

      Da, un pahar de vin bun...nu îl prea refuz şi dacă persoana care mi-l oferă e o companie plăcută...garantat nu-ul iese din peisaj...dar, mai sunt şi acele momente în care prefer ca eu să ciocnesc cu mine, la poalele unei nopţi senine...odată cu apropierea nopţii, să mă acompaniez de un pahar cu vin bun, o muzică lentă în fundal şi o fereastră largă care să îmi permită să reflectez...la ce a fost şi la ce este în viaţa mea...la ce am, la ce am pierdut...la binecuvântări şi la lecţiile pe care le-am primit...nu sunt dese aceste ieşiri cu mine, dar nici prea rare...suficiente ca să mă încarce de energie, ca să mă ajute să înlătur ceea ce mă ţine în jos şi productive cât să mă facă să-mi procur un nou set de aripi pentru a mă înălţa acolo unde e noul meu obiectiv şi următorul popas...în rest, prefer o zi ca acesta de azi..un grătar în familie, o sticlă de vin bun împărţită cu cei dragi, vreme bună şi un omuleţ de vreo 2 ani şi jumătate care să-ţi zâmbească şi să-ţi mai ofere o lecţie de viaţă...încă din momentul în care ochii săi inocenţi se intersectează cu ochii tăi mai mult sau mai puţin duşi pe gânduri...

     O licoare, pe care dacă o utilizezi în doze corespunzătoare, te poate duce pe culmile extazului şi îţi poate da acel chef de viaţă care e acolo latent în tine...căci vinul e o combinaţie a tot ce e bun...de la oamenii care îl îngrijesc şi îşi lasă amprenta...până la frunzele, ramurile şi tot ce are cu viţa de vie un minim contact...este o doză de energie, care pe parcursul unui an a tot cules energie de la soare şi apoi timp de ani a prelucrat-o în cele mai întunecoase abisuri, la temeraturi potrivite...

    Deci...ciocnesc cu voi un pahar de vin şi vă urez o zi plină de zâmbete colorate şi un pic de nebunie...bine dozată...pe data viitoare...

     "Să-ţi spun ceva: pe vremea foametei...erau doi oameni voioşli, unul cânta la cobză iar celalalt la vioară. Când era vreo sărbătoare ceva, îi vedeai cum apar aici pe acest maidan din faţa casei...şi îi făceau pe oameni să încingă nişte hore de le vedeai  maţele verzi cum se cobâlţie. Vezi tu, pe vremea aceea oamenii erau galbeni la faţă, nu pentru că ar fi mâncat prea multe ouă şi ar fi dat pe dinafară şi nici pentru că au pus pe faţa lor un strat de lut, ci pentru că nu aveau ce mânca, iar maţele lor, parcă le vedeai prin haine şi prin piele erau verzi de la atâta iarbă pe care o mâncau...cu toate acestea ei dansau şi râdeau din toate mădularele şi aşteptau serile de sărbătoare ca pe altceva...oamenii ştiau să se bucure de viaţă..." Şi gândurile bunicului şi-au luat zborul în momentul în care privirea sa pierdută undeva în undele trecutului a decis să arunce o ocheadă spre cerul brăzdat cu fire de nori ce se zărea prin fereastra mică, uşor prăfuită a bucătăriei de vară.

     Ce e drept intenţia mea nu e să vă spun poveştile bunicului, nu în seara aceasta...dar, aceste cuvinte pe care mi le-a rostit el cu o voce caldă, ironică uneori, dar o ironie paşnică, au avut efectul de a mă zgudui un pic...aşa cum m-a zguduit şi ploaia din joia mare.

      Vedeţi voi, noi nu am mai stat de mult de vorbă, să tot fie 14 zile la mijloc....dar, cine le ţine socoteala...De atunci şi până acum mi s-au întâmplat multe lucruri, bune sau mai puţin bune...acelea mai puţin bune au o valoare mai mare deoarece ele mă duc spre locul pe care îl am printre voi...omuleţi frumoşi. Acum că am clarificat şi asta...să facem împreună o mică călătorie într-un trecut mai mult sau mai puţin depărtat, pe vremea când norii plângeau şi fulgerele şi tunetele se dezlănţuiau...În joia mare am dansat pentru prima dată în ploaie. A avut un efect de chatarsis de nedescris...e minunat să fii mângâiată de lacrimi de îngeri...să priveşti fulgerele care se aseamănă cu nişte artificii care străbat zarea, care îţi luminează calea. Cât despre tunetele, tunetele zguduitoare care scot tot ce e negativ din tine, te zguduie din toţi rărunchii şi îţi spun e un ceas deasupra capului tău şi fie că vrei sau nu, fie că realizezi sau nu...clipele se scurg şi acel tic-tac nu se lasă impresionat şi nu se opreşte în loc gând îţi vede lacrimile şi nici nu rămâne nemişcat atunci când faţa se încruntă şi priveşte  mai mult sau mai puţin prietenos în jur..ce e drept nici când zâmbeşti nu stă, că e aşa mai imun de felul lui...dar când zâmbeşti îl impresionezi aşa puţin puţin şi ornează fiecare clipă a ta cu o sclipire magică.

       Căci tot ce te înconjoară îşi pune amprenta şi e mereu un schimb de energie în tine şi în jurul tău, dar ceea ce e mai frumos e că zâmbetul e atât de molipsitor încât face ca acele greutăţi pe care le întâmpini să fie mai uşor macerate de muritoul din tine.

      O poveste, o poveste despre o licoare o să vă spun curând, curând...până atunci mulţi pupici cu sclipici şi multe zâmbete colorate...;)