True love

"Şi dacă eu aş muri? Ce o sa faci?"
"Eu? O sa mor în următoarele trei minute."
"Ei...da nici chiar aşa...hai că prea mare o zici."
"Bine poate nu chiar în umrătoarele trei minute, dar garantat în maxim trei zile..nu aş putea trăi fără tine"

Poate o să tindeţi să afirmaţi că sunt replici celebre din filme cu ceva iz romantic sau replici din romane mai mult sau mai puţin cunoscute..ei, bine vă înşelaţi, este un fragment din dialogurile pe care le au în mod obişnuit bunicii mei. V-am spus cât de bucuroasă sunt că am asemenea oameni frumoşi în jurul meu? Care m-au învăţat să fiu demnă, să nu fac lucruri care să mă facă să îmi plec privirea, dar totodată să ştiu să plec privirea mai ales atunci când cel din faţa mea e mai catâr decât prevede legea.

Şi ştiţi ce e cel mai frumos la ei? Că nu au nevoie de zile speciale ca să îşi spună ceva de genul: "Am o soţie de milioane..numai că ea mă tot întreabă ce sunt alea milioane" Da, am nişte bunici amuzanţi care o viaţă întreagă şi-au câştigat pâinea cinstit, un bunic care mi-a spus mereu să fac lucrurile în aşa fel încât să nu-mi încarce conştiinţa, căci asta e cel mai important în viaţă să mergi seara şi să pui capul liniştit pe pernă, fără stres, fără griji sau probleme care să te apese, fără frica că cineva o să vină să-ţi bată în poartă să-ţi ceară socoteală de vreo nedreptate pe care ai savârşit-o în trecut.

Cam asta vă doresc şi eu vouă...să aveţi alături de voi oameni plini de viaţă, oameni care sunt veseli în ciuda obstacolelor vieţii, oameni care ştiu să iubească, pentru că ştiu că a iubi nu înseamnă a fi în pat cu cineva sau a fi în compania cuiva care îţi e străin de fapt, dar de ochii lumii formaţi un cuplu...să aveţi curajul de a iubi, de a vă iubi aşa cum meritaţi, să vă spuneţi asta cât mai des şi să nu lăsaţi grijile, preocupările, stresul de peste zi sau chiar unii oameni să vă fure zâmbetele de pe chip, ci să vă creioneze în fiecare moment un surâs, un zâmbet sau de ce nu să contribuie la visul vostru.

Intrebari fara raspuns

Şi dincolo? Dincolo de acest gest care pare a fi atât de nobil, ce se ascunde? Sau dincolo de acest zâmbet aparent inofensiv ? Ce se ascunde după masca ta pe care ţi-ai fardat-o şi retuşat-o cu atâta migală la începutul acestei zile? Cine se ascunde de fapt în spatele acestor haine de firmă şi cam cine eşti tu atunci când scapi de ochii lumii? 

Întrebări care poate că nu îşi vor găsi răspunsul nicicând...dar, piticul meu neobosit de la mansardă, care se ocupă cu domeniul curiozităţilor din viaţa mea mă tot cicăleşte şi mă îndeamnă să privesc dincolo de aparenţe. Se spune că o vorbă care nu este în concordanţă cu mimica şi gestica este  detectată chiar şi de cel mai neautorizat naiv în ale minciunii.

E ciudăţel cum unii oameni cred că prin anumite gesturi cred că pot să te facă să te reinventezi...consideră că te pot modela după bunul plac şi că te pot eticheta cu un preţ în funcţie de bunul lor plac. Da, trăim într-o societate a haosului, dacă mai poate fi numită societate..trăim în nişte zile în care mai toţi oamenii cred că totul are un preţ. Aruncă o privire în jur şi spun cam cât valorează oamenii, când de fapt ei sunt de nepreţuit. 

E înspăimântător faptul că am uitat să privim dincolo de zâmbet, dincolo de lacrimi, dincolo de gesturi şi dincolo de priviri aruncate ca într-o eroare de direcţie...considerăm că suntem aşi în tehnologie şi din păcate pe zi ce trece ne degradăm abilităţile în a citi oamenii din jur, în a vedea frumosul în jur, ce să mai vorbim de sentimente...se spune că un sărut nu e nici pe departe atât de încărcat emoţional ca o îmbrăţişare, căci prin îmbrăţişare de fapt îi permiţi persoanei să fie cel mai aproape de inima ta...şi îi permiţi ca preţ de câteva secunde să îşi sincronizeze bătăile inimii sale după bătăile inimii tale...ştiu e un pic cam romantic...dar avem nevoile şi de un pic de romantism, mai ales în zilele acestea.

E cutremurător, că ne spunem cuvinte frumoase doar într-o zi din an şi aceea se pare e o zi împrumutată din străini, în restul zilelor putem să ne trimitem care mai de care în locurile cele mai ciudate de pe pamânt sau din underground...eu cred că ar fi trebuit un pic inversate lucrurile, dar cine sunt eu să-mi dau cu părerea, experţii în ale sufletului şi iubirii spun că merge şi aşa, rău cum e....dar, oare până când?!

Am uitat şi ce am vrut să vă spun, prin mintea mea cam bântuie idei şi circulă cu viteze ilegale chiar şi pentru capul meu...ştiu că am vrut să vă spun că îmi e dor de zilele cu ceaţă în care să ai alaturi o persoană de încredere cu care să poţi savura o ceaşcă de cafea...cu aromă de mister. O ceaşcă aburindă care să îţi obtureze un pic vederea, suficient cât să-ţi doreşti să vezi expresia celui din spatele aburului...o companie plăcută cu care să poţi "aburi" dacă asta vrei...o zi cu ceaţă ca să poţi să te pierzi asemenea măgarului şi să dai din greşeală peste lucruri mai bune, peste dimineţi senine şi oameni zâmbitori..

O zi în care să poţi înlătura acest văl de mister cu care tind oamenii să se înfăşoare...o zi în care întrebările îşi găsesc răspuns...dar, oare?!...întrebările sunt suficient de bine formulate...sau sunt la fel de vagi ca vorbele rostite monosilabic de oamenii ursuzi ce roiesc luni dimineaţa prin oraş?!

Ian-fe-martie

Un zgomot atât de familiar...un sunet care zile la rând mi-a deschis porţile unei noi zile. Azi, acelaşi sunet a încercat timid să mă trezească şi a reuşit după un timp de leneveală...e weekend şi în weekend lucrurile se pot petrece şi în reluare...căci nu am un autobuz de prins şi nici o oră la care să intru zâmbind pe o uşă de sticlă. 

Azi nu, azi îmi decid singură cursul zilei.

O nouă zi e gata de start...dar, ghici?! Azi am realizat că zilele se scurg mult prea repede, că am ajuns deja în luna lui februarie şi mă întreb când? când au trecut atâtea zile din acest nou an?

Mă încumet să mă ridic din pat, mirosul de cafea mă îmbie la o discuţie de sâmbătă cu mama...şi aici timpul şi-a pus amprenta, a trecut ceva timp de când mama cu vocea sa cristalină nu a mai venit să-mi spună te iubesc am venit să-ţi ofer o îmbrăţişare... dar, azi pare că e o zi frumoasă din multe puncte de vedere. Îmi era dor de aceste vrobe, ştiu că mă iubeşte necondiţionat şi nonstop...dar, atunci când îmi spune asta parcă îmi reîncarcă bateriile, nu alta. 

De o asemenea sâmbătă aveam nevoie, de o sâmbătă presărată cu iubire şi zâmbete chiar dacă evenimentele din jur par a fi un pic sumbre.

Mă uitam pierdută în cana de cafea şi mă apuc să o întreb pe mama: "Mami? Când am ajuns noi în februarie? Îţi dai seama, a trecut o lună şi o săptămână şi nu ştiu când...parcă am dormit în tot acest timp." Mama îmi răspunde zâmbind.."Aşa e că trec zilele ca clipele...pai ian-fe-martie şi vine primăvara pe care o aştepţi atât de mult"...o, da primăvara...şi mă pornesc la drum, e timpul să las aerul rece să-mi oxigeneze un pic creierul şi să aspire un pic gândurile. 

Cu fiecare pas pe care îl fac mai adun în mine un gând, care mai de care mai năstruşnic, mai gânditor...Februarie, această lună care face trecerea dintre iarnă şi primăvară...iar eu, eu simt că în mine este o luptă între bine şi rău...o parte din sentimentele mele par a fi îngheţate pe când altele par că încetul se topesc...şi vine, vine primăvara...când totul prinde viaţă.

Pare a fi atât de uşor... dar, dacă ar fi să ai tăria de a te propti în mijlocul drumului vieţii tale şi să încerci să lupţi împotriva vânturilor...al vântului schimbării, al vijeliei trecutului, a uraganului temerilor, al vârtejului de vorbe adunate care mai de care mai necioplite, ei bine?! atunci îţi doreşti ca timpul să se fi scurs mai repede.
Iar eu, eu simt că am îngheţat cu un picior în trecut cu unul m-am blocat în nisipuri mişcătoare, iar mâinile bâjbâie şi încearcă să creioneze câte un pic din viitor...Mi-a rămas chipul încremenit în prezent şi încearcă să mimeze fiecare emoţie pe care o poate sau ar trebui să o simtă acest corp proiectat în atâtea direcţii ce îl dezorientează şi îl dezmembrează.