Ganduri de toamna

E toamnă iar, o toamnă încărcată cu atât de multe sentimente în contradictoriu. Au trecut deja 10 luni din acest an, luni în care nu mi-am propus multe lucruri, dar în care am îndrăzni să fac anumiţi paşi spre necunoscut.

E a 26-a toamnă din viaţa mea, şi sper să nu mă opresc la ea, dar cine ştie ce ne rezervă viitorul. 

De 26 de ori am încercat să te iubesc, am încercat să privesc acea parte frumoasă a ta, dar, tu, te-ai încăpăţânat de fiecare dată să îmi arăţi că frumosul, pentru a fi întreg, trebuie să aibă şi o parte întunecată.

Îmi amintesc cu drag prima noastră amintire memorabilă. Erai atât de frumoasă în culorile tale arămii, cu ceva nuanţe roşiatice şi galbene, cu iz puternic de fum, înconjurată de oamenii plini de viaţă, care se adunau la un pahar de must în prag de seară. Apoi, cu timpul frumuseţea ta, parcă a început să se prăfuiască, aduceai din ce în ce mai des ploi reci în plin septembrie.

Oamenii ce te înconjurau au devenit mai îngânduraţi şi mai abătuţi, iar treptat treptat te-au părăsit. Au plecat cu desaga lor în băţ, spre alte zări în căutarea unei alte toamne, mai misterioasă...sau poate doreau doar să te regăsească. Au uitat că tu nu te-ai prăfuit singură, ci că acea haină cernită e rezultatul atâtor asupriri. 

În fiecare an, îmi aduceai aminte că trebuie să îmi creez un drum în viaţă, că trebuie să învăţ să visez, să învăţ să iau viaţa în piept. Să merg la şcoală cu paşi repezi, căci frigul începea să îţi fie prieten drag. Dar, vezi tu, că de fiecare dată m-ai făcut să mă entuziasmez la început, ca mai apoi să mă arunci într-un abis. Şi m-ai păcălit aşa ani la rând şi am plecat să te privesc şi de pe culmile Ieşilor şi te-am implorat ani şi ani  să îmi acoperi inima cu ceva, cu ceva mai mult decât nişte frunze căzute în vânt.

Şi te-ai lăsat înduplecată şi m-ai făcut să mă îndrăgostesc în plin noiembrie, dar mi-au lipsit plimbările pe covoare de frunze, mi-au lipsit oamenii frumoşi...şi în final în octombrie te-ai decis să îmi iei înapoi ceva ce mi-ai dat cu atâta greutate, ceva de care nu m-am putut bucura, căci, de, ai vorbit cu suratele tale, celelalte anotimpuri, şi iţele urzelilor voastre au fost atât de încâlcite încât m-ai determinat la un moment dat să renunţ şi să trec peste.

Acum, iar mă sărăceşti...m-ai  despărţit de un om atât de frumos alături de care am te-am desoperit şi inevitabil îndrăgit. 

Nu pot spune că suntem prieteni la cataramă, dar nici duşmani nu suntem, ne leagă o veşnică nostalgie şi când eşti tu în preajmă singurul lucru pe ca mi-l doresc e ca inima mea să fie a acoperită cu ceva mai mult decât umbra ta.

Adio, bunicule!

Se spune că în această viaţă ne alegem o persoană de sex opus care să ne fie model, pe care o admirăm şi care ne este un fel de înger păzitor pe acest pământ. Un tipar, în funcţie de care mai departe ne alegem partenerul de viaţă şi oamenii ce ne înconjoară.

Pentru mine, tu, bunicule, ai fost tată, model, prieten, partener de şah sau alte jocuri, partener de drum, căci câte drumuri nu am străbătut noi împreună, cel mai bun povestitor, persoana care ştia cele mai multe despre natură, cea care a ştiut să lupte cu zâmbetul pe buze cu boala şi lista continuă, căci ce nu ai reuşit tu să întruchipezi. Ai fost acea persoană pe care, nici până în ziua de azi nu am reuşit să o înlocuiesc cu un alt model.

Viaţa poate atât de uşor să fie asemănată cu un joc de şah, căci tu erai un iubitor al acestui sport, care presupune calm, tactică, înţelepciune şi agilitate. De la tine am învăţat că pot primi şah, chiar şi în repetate rânduri de la viaţă, dar că mă pot şi apăra în aşa manieră încât să nu primesc mat, ci cel mult să fie pat.

Dar, ai decis în aceste zile să pleci de lângă mine...m-ai aşteptat, dar când m-ai văzut singurul lucru pe care l-ai făcut a fost să îmi oferi o mângâiere caldă şi să mă cuprinzi cu privirea, ca mai apoi acea privire să mă fixeze pentru o ultimă dată. Şi nu am apucat să îţi spun cât de multe am învăţat de la tine şi nici cât de mult ţin la tine. 

Ai uitat să mă întrebi dacă eu sunt pregătită să îmi iau rămas bun de la tine şi sincer, nu, nu sunt, pregătită să îţi spun rămas bun. Cred că mai aveam nevoie de mult timp pentru a putea face acest pas. Aveam nevoie de tine lângă mine,pentru mult timp, încă, căci tu ai fost cel care m-a învăţat atât de multe. M-ai învăţat că în viaţă trebuie să ai mereu un gând bun de oferit, că poţi dormi liniştit noaptea atâta timp cât conştiinţa ta este curată, atâta timp cât nu ai făcut rău oamenilor din jurul tău, şi că poţi fi tu, într-o lume plină de haos, întoarsă pe dos, poţi fi diferit. 

De la tine am învăţat că în viaţă poţi fi fidel unei singure persoane şi o poţi iubi o viaţă, poţi trăi cu ea 60 de ani şi privirea ta poate străluci la fel de intens de fiecare dată când priveşti spre partenerul tău de viaţă, care ţi-a dăruit doi copii.

Am învăţat atât de multe încât mi-ar trebui kilometri de tuş, atât de multe iar, eu nici măcar nu ştiu dacă am apucat vreodată să îţi mulţumesc aşa cum trebuie pentru tot ceea ce mi-ai oferit. Dar, să ştii că mereu te voi aprecia pentru ceea ce ai fost şi mereu te voi păstra în amintire şi îţi mulţumesc pe această cale pentru tot ce mi-ai oferit şi pentru faptul că m-ai ajutat să îmi formez o coloană vertebrală.

Drum bun în noua ta călătorie bunicule, sper să nu mă uiţi aici, căci eu mă voi gândi mereu la tine şi te voi păstra în amintire şi voi povesti despre tine ori de câte ori voi avea ocazia. Poate că nu am apucat să îţi spun că te iubesc şi că deja îmi e dor de tine, de sfaturile, de privirea ta, de ironiile tale spuse cu dragoste, de poveştile tale, de tine acel bătrân care a dat culoare vieţii mele.

Adio...poate cel mai greu cuvânt pe care l-am spus până acum...adio, bunicule.