O constatare

....după atâta optimism cu haine cernite...e timpul să recunosc că da, ţie ţi-a trecut uimirea, iar mie, mie, pur şi simplu mi-a trecut iubirea...şi ghici ce?! a trecut cu viteza luminii de nu mai ştiu nici măcar care a fost motivul pentru care am acorda atâta atenţie şi timp...

...şi aşa de la  o vârstă, lucrurile care înainte aveau un contur bine definit, acum se pierd în negură, iar ceea ce nu se putea desluşi în zare , prinde contur...

Au trecut şi zile livrate la comandă câte 30 la pachet plus 10 bonus pentru cei care sunt mai amărâţi pe viaţă...că aşa se ţin câte 40 de zile de doliu în popor...dar eu, atipică fiind, m-am răzvrătit şi-am spus că şi 30 sunt deja prea multe, că viaţa mea  aşa cu multe câte are în ea numai de aşa ceva nu ducea lipsă...şi bazându-mă pe principiul că ce e prea mult strică...mi-am întins aripile şi am vrut să zbor spre zări mai bune...tupeu mult pentru cineva care îşi începe ziua dând cu stângul în dreptul...dar, nu şi pentru o persoană atât de încăpăţănată ca mine.

Şi am murit un pic şi m-am schimbat un pic mai mult...şi am căuta şi am scormonit în trecut pentru a vedea ce şi cum şi când şi unde am greşit...şi am pus în balanţă şi într-un final am deliberat...viaţa la fel ca şi moartea nu te întreabă prea mult de dorinţele egoiste pe care le născoceşti şi nici nu îţi dă prea multe şanse de negociere, ci îţi arată sau te împinge spre drumul pe care trebuie să îl urmezi.

Vrei să negociezi?...Cu cine?...Cu care  străjer?...Căci opţiunile sunt atât de puţine, iar tu, tu, eşti atât de cenuşă.

...maybe...yes...or maybe not...

...maybe...yes...or maybe not...

    S-au scurt câteva zile de gând simt în interiorul meu o durere sfâşietoare ...care seamănă cu un parazit ce se alimentează cu energia mea....poate că am uitat să simt...poate că am uitat să privesc în jurul meu sau poate aveam nevoie de o seară alături două persoane foarte dragi sufletului meu...care să mă trezească şi să mă facă să îmi pun câteva întrebări...o seară în care să râd în hohote şi să îmi aduc aminte de lucrurile care contează cu adevărat în viaţă.

     Am fost atât de ancorată în durerea mea încât am omis că în jurul meu se află persoane care mă iubesc, care mă îndrăgesc şi care mă acceptă aşa cum sunt cu mai multe defecte decât calităţi...Şi pentru asta vă mulţumesc din suflet...>:D<

     Dar, oare când?!..am permis să alung din jurul meu persoane care întradevăr contează şi care mi-au arătat acest lucru de nenumărate ori şi prin multiple feluri. În schimb am acordat pe zi ce trece tot mai mult timp persoanelor care aveau tot timpul ceva de ajustat la persoana mea...Poate că am permis prea multor oameni să îmi facă rău pentru a se simţi ei bine, poate am fost prea empatică cu persoane care...aveau în sânge o doză mult prea mare de nesimţire şi cam mult tupeu de cartier...şi astfel m-am ales cu prea mulţi de poate şi cu "şansa " de a alunga de lângă mine persoane care rar se mai întâlnesc pe drumul vieţii şi care merită orice sacrificiu...căci până la urmă asta înseamnă să fii prieten cu cineva..să renunţi la egoismul atât de mult promovat în ziua de azi, să renunţi la tehnologia care te înconjoară şi să acorzi timp şi de ce nu să oferi îmbrăţişări şi zâmbete calde oamenilor dragi sufletului tău, care au avut capacitatea fără mare efort să-ţi invadeze sufletul şi mai mult de atât să sălăşuiască acolo plătind chiria cu sentimente.

      Rătăcind printre atâţi de poate şi lipsită fiind de curajul de a-mi deschide din nou  inima am uitat că faţa mea nu mai reflectă acel zâmbet pe care mulţi refuză să îl ofere şi care era cel mai de preţ accesoriu al meu...am decis să mă închid cu fiecare clipă mai mult şi astfel am permis singurătăţii să intre în viaţa mea într-un anotimp nu tocmai drag mie, care are el suficiente resurse să mă deprime, fără a cheltui prea multă energie.

     Şi ceea ce ştiu eu acum şi e la fel de clar şi limpede ca lacrima ce se prelinge pe obrazul îngheţat e că vreau să îmi recuperez prietenii şi vreau să merg mai departe cu inima deschisă şi cu credinţa că undeva, cândva voi găsi şi eu pe cineva care să mă accepte aşa cum sunt care să mă curpindă cu dragoste în zilele înnourate ale vieţii şi care să poată zâmbi numai gândindu-se la stângăciile pe care le fac şi astfel ziua sa va fi mai buna...

Pentru că atunci când viaţa m-a servit cu lămâi am preferat să fac o limonadă pe care am savurat-o cu un zâmbet...

Ganduri

E frig...e frig afară şi în sufletul meu...ba mai mult de atât norii în loc de lacrimi sau gândit să ne trimită câţiva fulgi de nea..pentru a ne demonstra încă o dată că noi, muritorii de rând, nu avem puterea de a controla timpul, anotimpurile sau ceea ce natura ne poate oferi...acei fulgi de nea ce azi mi-au mângâiat uşor obrazul mi-au adus din cutia cu amintiri o dulce mireasmă de fructe roşii şi un gând care mă tot bântuie de câteva zile...

O clepsidră, adusă pe o tăviţă neagră, cu rolul de a cronometra timpul ...pentru ca licoarea din ceaşca neagră să se prepare...o simplă clepsidră din lemn ieftin al cărui nisip era roz-bombon...iniţial pare un truc cu care să atragi clienţii un truc destul de reuşit...chiar mă bucur că am descoperit acea ceainărie...dar gândul care a prins viaţă acolo într-un colţ al minţii mele este sumbru. 

Timpul a trecut şi trece cu o uşurinţă pe lângă noi încât încep să mă întreb dacă nu cumva atunci când ne naştem nu facem un fel de pact meschin...în schimbul vieţii timpul pare că ne taxează la fiecare secundă...îţi dă viaţa, îţi dă tot atâtea clipe insipide, care aşa vor rămâne dacă nu-ţi pui amprenta asupra lor, cât ţine ghemul destinului tău...dar plată nu se face aici, ci în numărul secundelor pe care le irosim...aşteptăm...o nouă zi...poate mai bună, o nouă săptămână, un nou an...o iubire, o schimbare, dar uităm că pe toată această perioadă a aşteptării irosim tinereţea noastră sau o bună parte a vieţii noastre şi astfel se naşte în noi dorinţa de a ne fi născut bătrâni şi înţelepţi ca să nu ne mai irosim clipele si timpul ne arată că e cam târziu pentru regrete...

Am aşteptat şi eu...o nouă zi, un nou an...o iubire...şi brusc m-am privit în oglindă şi am văzut că ochii care mă privesc de dincolo de acea bucată de sticlă nu îmi sunt familiari...că acea fetiţă cu zâmbet inocent şi bujori în obraji s-a pierdut undeva în trecut şi eu nici măcar nu am apucat să îi spun bun rămas şi să îi mulţumesc că m-a însoţit pe drum până aici, că mi-a fost o companie de nădejde...şi în acea zi în care am primit clepsidra pe tavă am avut acelaşi gând că vreau o iubire în viaţa mea...dar nisipul roz ce se scurgea fără obstacole, constant mi-a adus aminte că s-ar putea să mă pierd din nou în bucla timpului şi că s-ar putea să uit din nou să spun la revedere persoanei  mele de azi şi bun venit celei de mâine...

Timpul e cel mai bun jucător de vieţi...cu acea faţă de jucător de poker în spatele căruia se ascunde un zâmbet ironic..îmi face nota de plată a fiecărei zile, a tuturor clipelor irosite..si Doamne scump mai e...