O privire

Pentru cei 27 de ani ai săi, ai putea cu uşurinţă afirma, că viaţa debia acum începe. Dar, nu, asta nu este ceea ce simţea ea. Mai degrabă am putea spune că era copleşită de un sentiment că a trăit o mie de ani. Că a pierdut mai mult decât a câştigat. 

Uneori are impresia că se află într-o buclă temporală, că nimic nu s-a schimbat că anumite lucruri se repetă la nesfârşit, se mai schimbă personajele, dar esenţa poveştii este aceeaşi. Un singur lucru o contrazicea, un singur lucru avea puterea de a îi arăta că timpul trece şi, din păcate, uneori timpul trece în detrimentul său. Acea oglindă pironită în peretele de la intrare, îi arăta de fiecare dată că timpul şi-a pus amprenta asupra sa. Firele albe încep să fie din ce în ce mai vizibile, chipul începe să fie creionat cu ceva riduri, iar ochii au pe zi ce trece un licăr tot mai mic, uneori se miră şi singură cum de mai e acolo.

O nouă dimineaţa, acelaşi ritual, o cafea neagră şi o mie de gânduri printre care să rătăcească. Azi nu se mai gândeşte la viitor, ci la trecut şi la visele făurite cândva. Azi se gândeşte că singurul lucru care îi menţine licărirea în privire e naivitatea sa de a crede că în orice om este ceva bun, indiferent de cât de mult a fost rănită. 

A avut o mie de vise şi tot atât de multe scenarii despre cum o să arate viaţa ei la douăzeci şi ceva de ani. Undeva pe drum s-a rătăcit însă şi a pierdut piesa cea mai importantă din puzzelul vieţii sale. Unii ar crede că a pierdut încrederea în oameni, dar nu e aşa, oferă oricui încredere deplină de la început, numai că cei cărora le pune la dispoziţie încrederea sa au impresia că e un joc şi încep să jongleze cu ceea ce are mai frumos de oferit o femeie, cu dragostea. Alţii ar spune ă se teme să nu fie minţită, dar şi asta e un pic cam departe de adevăr, acceptă să fie minţită atâta timp cât e minţită frumos de la început până la final, iar la final nu descoperă un adevăr mult prea dureros, care să o facă să creadă că în drumul său pe pământ a uitat să bifeze în căsuţa fericirii. Spune din start, cu francheţe, că nu o sperie dezamăgirea, ci felul în care poate fi dezamăgită.

Majoritatea spun că e o persoană dificilă, iar asta nu e de contrazis, nu neagă ştie că aşa stau lucrurile. Uneori viaţa chiar lasă anumite cicatrici pe care le poate acoperi doar un om ce are suficientă voinţă, putere şi dorinţă de a face asta.

În dimineaţa aceasta, în licoarea neagră aburindă, parcă s-ar afla un strop de pesimism, un strop cam mare pentru o fiinţă ca ea. Ştie că e ceva trecător, ştie că nu poate sta prea mult supărată, ştie că va ierta mai curând decât s-ar spera şi mai ştie că ceva în ea se va schimba.

Ştie suficient de multe lucruri pentru o dimineaţă.  Dar ceea ce ştie de azi încolo e că nu vrea să fie iubită de cineva care îi cere multe dar îi oferă mai nimic, pentru că ea dă totul şi ştie că merită măcar pe jumătate din cât dă. De azi ştie de unde încep negocierile şi începe să ştie cam care este valoarea sa. 

Ochii săi se uită cu uimire la ceaşca goală, ar mai vrea o doză, dar amână pe mai târziu asta, ştie că mai are multe lucruri de făcut până la lăsarea nopţii. Trebuie să fure cel puţin un zâmbet sincer. Până la urmă pentru asta s-a născut, să fure zâmbete şi gânduri şi să le păstreze tocmai pentru a nu fi irosite.

O nouă zi, o nouă şansă de a schimba ceva în bine, căci acolo unde există bine există şi magie, iar oamenii sunt disperaţi după magie. Păcat că le trece repede.

O minciună adevarata

O nouă zi. Şi ce ar fi atât de special, într-o nouă zi, dacă nu am păşi în această zi ca şi cum am păşi pe o gheaţă subţire. Ca şi cum destinul nostru se decide în această zi, supravieţuim sau ne prăbuşim. Avem tendinţa de a aştepta evenimente mari în viaţa noastră, când de fapt cele mai importante momente pe care ar trebui să le preţuim sunt clipele care se scurg din momentul în care deschidem ochii şi avem o nouă şansă şi până în momentul în care batem la porţile viselor.

O nouă zi, un nou început şi  o nouă şansă de a crede, de a trăi intens, de a fi dezamagit, de a fi minţit, de a minţi şi la final când tragem linie o constatare că am trăit sau că am irosit o zi.

Azi nepoţelul meu mi-a spus o minciună adevărată, aşa cică se spune mai nou când eşti sincer (afli lucruri noi când pleci urechea la ceea ce spun cei mici). M-a întrebat deschis de ce am venit îmbrăcată cu aceleaşi haine ca şi ieri. Eu crezând că o să îl provoc un pic, i-am răspuns: ca să mă recunoşti. Provocarea a fost pe măsură, răspunsul său m-a amuţit pentru câteva minute. "Jo, eu nu te recunosc după haine, eu te recunosc după faţă, aşa că poţi veni îmbrăcată altfel". Am zâmbit şi i-am spus că data viitoare o să vin îmbrăcată altfel.Azi el mi-a dat o lecţie: oamenii te reţin, te iubesc şi te apreciază pentru ceea ce faci pentru ei, pentru modul în care le vorbeşti şi cum îi priveşti, nicidecum pentru hainele pe care le îmbraci.

Tot într-o zi am mai învăţat o lecţie. Că oamenii din jurul meu, care pretind că mă cunosc şi cărora le-am lăsat poarta inimii deschisă mă văd total diferit de cum m-aş fi aşteptat. Îmi spunea săptămâna trecută un tip, nu unul chiar oarecare, că mie îmi trebuie un partener care să fie artist. Recunosc că, m-a surprins şi nu puţin, să aflu această opinie. I-am explicat că nu, nu caut un artist, nu caut o persoană cu o anumită profesie, cu un anumit statut, nici măcar nu ştiu sigur dacă eu caut sau aştept să mă găsească, dar asta este o altă poveste. Eu vreau o persoană lângă mine care să mă dorească nu pentru o aventură, ci pentru o viaţă, care poate vedea în mine acea persoană de încredere, alături de care  poate păşi în viaţă. Nu caut pe cineva care  să îmi deschidă uşa spre anumite cercuri, ci pe cineva care să îmi deschidă uşa iubirii, alături de care să simt că trăiesc, nu pentru că participăm la anumite evenimente, ci pentru că reuşim să privim în aceeaşi direcţie şi să vedem acelaşi lucru. Caut pe cineva care să mă accepte aşa cum sunt cu o groază de defecte, cu o multitudine de incertitudini şi pentru care să renunţ la încăpăţânările mele. Cu care să mă amuz şi alături de care să fiu cea mai fericiţă, nu pentru că are un cont cu multe zerouri, ci pentru că îl am pe el şi alături de el pot trece peste obstacolele vieţii. Asta caut, poţi să îmi spui că sunt o visătoare, poate aşa sunt. Dar, eu am certitudinea că în această lume dominată de tehnologie, chiar există undeva acel cineva care să mă facă să simt ce e iubirea. Chiar dacă asta presupune şi să suferi. Ştiu că viaţa nu e roz, în privinţa asta mi-am învăţat lecţiile, dar mai ştiu şi că în viaţă nu suntem făcuţi să călătorim singuri. Nu caut un făt-frumos, dar, dacă tot am deschis subiectul, să ne şi amuuzăm: vreau să fie mai înalt ca mine şi cu o sclipire de bucurie în ochi, să fie bărbat şi nu o imitaţie de bărbat care se teme să spună ce simte şi gândeşte, în ochii căruia pot să mă uit fără teamă şi care mă poate face să fac cum spune el, gata cu amuzamentul să trecem iar la lucruri serioase.

O nouă zi...tu ce ţi-ai propus să înveţi în această nouă zi?  Mai sunt câteva ore şi o să ai şansa din nou de a restarta viaţa, sper să profiţi de asta, să laşi oamenii din jur să facă parte din viaţa ta, să te bucuri de prezenţa lor şi mai ales să înveţi din nou să iubeşti ca la început, pe tine, pe cei din jur. Eu cred în această nouă zi, chiar dacă la final o lacrimă se scurge pe obraz, încă mai cred că binele învinge, pentru că în această zi am supravieţuit şi nu m-am prăbuşit.